Un nou episod din ciclul Câini, stăpâni şi … etc.

Pornit astăzi în presă, mă duce cu gândul la o nouă prostie: românii şi preţul ouţelor!

Când vorbesc aici de ouţe, mă refer la acelea fără de care, nu-i aşa, românul cu sânge-n … crede că nu se poate. Şi poate că aşa şi este. Dar să le iau de la început.

Românul castrează puţine animale, şi, în general, numai şi numai pentru interesul lui, al omului. Porcii se castrează pentru a se face animale de carne şi a putea fi sacrificate în interesul burţilor noastre. Uneori se mai castrează caii pentru a putea fi folosiţii ca animale de povară, în satele româneşti.

Eu am mai prins când eram copil, am mai povestit asta, boii, la CAP-uri. Boii erau tăuraşi castraţi, care creşteau impresionant, erau puşi în jug şi folosiţi la muncile câmpului. Arătau deci ca nişte vaci mai bine dezvoltate, cam ca un politicienii români aşa, no offence, eu i-am spus pe vremuri tatălui meu că mi se pare că seamănă foarte mult, şi el, şi mama, cu vaca noastră, drept care toate mănăstirile din nordul Moldovei, bisericile din restul ţării şi mulţi sfinţi şi Dumnezei s-au spart atunci în capul meu, asta pentru că eram iute de picior şi nu m-a putut tata prinde pentru o dreaptă corecţie la fundul gol! Cu cureaua din dotarea personală.

Revin: povestea castrării câinilor vagabonzi (pot să le spun aşa şi nu comunitari, că dacă ar fi fost vorba de unii oameni şi eu aş fi scris „ţigan” sau „jidan” riscam foarte mult) a început de mult, în orice caz, eu ţin minte că vâlva s-a făcut simţită mai ales de când Bucureştiul a fost fericit prima dată de întâiul borfaş al ţării…

Că s-au spălat bani, că s-au făcut afaceri, într-un cuvânt că toţi cei care se angajau să rezolve problema au furat cu neruşinare, nu am nici o îndoială. Dar m-am gândit puţin şi am să vă spun un lucru: lăsându-i la o parte pe vagabonzi, fie ei câini sau afacerişti, fiecare proprietar de animal, de câine (sunt probabil şi excepţii, dar mie nu mi-a fost dat să întâlnesc vreo una), contribuie la mizeria zilnică, fie că este vorba de căcaţii semănaţi peste tot şi pe care el, proprietarul doar nu-i prost să-i culeagă de la animalul propriu.

Refuzul de a plăti o anumită cotă, pe vremuri (că acum ne-am contorizat) la apă, că doar animalul este şi el spălat, consumă deci, şi până la rezolvarea problemelor fiziologice de amor printre maidanezele de peste tot, pe motiv că doar n-o să stea … era sa zic omul, deci n-o să stea căţelul cu ouţele nedeşertate, să nu-i cauzeze.

Pur şi simplu castrarea animalului spre binele tuturor nu intră în vocabularul, cultura şi mai ştiu eu ce, a românaşilor! Dacă la noi nu o să vezi decât rareori, dacă vezi, vreun bărbat solicitând o vasectomie, de teamă că îşi va pierde virilitatea relativă şi vremelnică, nu mai înţeleg asta cu refuzul castrării animalelor de companie, fapt care iscă atâtea probleme, pasiuni, discuţii, isterii. Şi cum toleranţa începe să devină ceva, nu ştiu ce, dar extrem de supărător, în care majoritatea începe să se supună minorităţii, ferească sfântul să mai spui şi că eutanasierea nu înseamna „a ucide”!

Una peste alta, celor pe care îi numin generic „autorităţi”, le convine tot! Şi mai ales le convine cearta, bătaia, păruiala dintre membrii societăţii civile (că mă şi pufneşte râsul când spun asta), ca o bună pavăză pentru a adânci lobotomia fiecăruia dintre noi.

Ieri pasămite, când unii şi alţii mai încercau să discute despre sistemul acesta de căcat din România, despre sănătatea noastră şi legile ei, am văzul pe scrollul nu ştiu cărui post de televiuziune, în trecere, că nu-i mai onorez cu atenţia mea pe nici unii, am văzut zic, patetic! aruncată o bombiţă marca Traian Băsescu, ceva despre Omar Haisam (nu ştiu dacă aşa se scrie), care ar fi chipurile liber, aşadar lăsaţi măi voi problemele ţării (că doar avem un ultrapotent care se ocupă de toate) şi dezbateţi prostii care nu interesează pe nimeni.

Să nu spună nimeni că nu se poate să ajungem mai rău de atât!

Un post-scriptum absolut ne-necesar: în România, în Bucureştiul unde aproape zilnic apar în copacii din gradină mea şi nu numai, prezervative folosite şi aruncate direct din pat probabil, precum şi tampoane de uz personal, de asemenea folosite, cine îşi face iluzia că poate educa? Unei persoane care face chestiile astea, cum poţi să-i explici că da, animalul se cacă pe stradă, dar tu, proprietarul trebuie să fii responsabil şi să cureţi din urmă?

Şi al doilea: există o familie la mine în bloc, mare iubitoare de animale, desigur şi de câini vagabonzi. Hrănesc animalele de pe lângă bloc, dar … au un câine, mascul, o corcitură de dalmaţian cu brac, după aspect, care a fericit toate căţelele de prin imprejurimi, multe dintre ele au crescut, fiice fiindu-i! Deci? Dacă le spui astora ceva despre castrare, sar ca arşi, ai crede că vrei să le tai lor ceva. Precizez că sunt intelectuali, ingineri, ceva pe aici. Concluzia mea? Pentru români nu există soluţii! De nici o culoare!

Ortanţa şi gutuile

Privit dindeal, locul Ortanţei era ca o oază întunecată pe şesul niciodată prea verde. Lotul cultivat cu porumb nu era prea mare, dar avea o nuanţă atât de întunecată de la plantele care creşteau înalte şi viguroase, de un verde intens, încât nu avea cum să nu ne infioare şi să ne stimuleze imaginaţia. Înspre vecinii din stânga, Ortanţa cultiva întotdeauna un strat de cartofi, pe toată lungimea grădinii, făcându-se că uită, de la an la an, scandalul cu vecinul căruia îi rodeau gândacii de Colorado florile de regina-nopţii …

În toată curtea mai erau doar cuptioraşul, nelipsit pe vremea aceea din toate ogrăzile Glăvăneştiului, apoi mărul care făcea mere chetroase, gutuiul şi căsuţa Ortanţei, în care îşi creştea nepotul.

Ortanţa era o femei bătrână, deşi termenul e relativ, bătrână era şi când se întâmpla ce voi povesti eu aici, pe vremea când aveam vreo nouă ani, bătrână era şi când, la 14 ani am plecat din sat, bătrână era când a murit, de bătrâneţe aş vrea să cred…

Mărul cel cu mere chetroase era imens, bătrân şi el, deşi avea crengile în stare bună, nu că ar fi ajuns careva dintre noi, copiii, cuminţenia satului, să le încerce. Ştiam asta de la ea, de la Ortanţa, care culegea merele ce cădeau, umplea câte o găleată şi mergea la Mama, sau la noi în deal, cu depomană şi cu chef de vorbă. Însă gutui nu, de gutui nu avea nimeni parte! Erau mari şi frumoase, în fiecare an la fel de multe.

Nu am ştiut niciodată ce făcea cu ele, poate le lua fata Rodica, mama nepotului, „de prin flori”, din câte îmi aduc eu aminte, poate le vindea, nimeni nu şi-a exprimat o părere. Doar două, cele mai mari şi mai frumoase rămâneau toată iarnă în gemuleţul din spatele casei! Erau podoaba ei, aşaaaa, galbene şi dolofane, culese dinadins cu câte trei frunze care se uscau încetişor…salivam ori de câte ori, pe timp de iarnă, înotam prin zăpezile de altădată, spre casa bunicilor, pe strada pe care locuia.

Ortanţa era o femeie înaltă, voinică, cu părul negru, aş compara-o cu cipriotele-ţărănci, părul era tot atât de negru ca şi al lor; nu avea însă un chip atrăgător: un ochi o lua pieziş, de parcă nici nu se uita la tine, gura botoasă, cu dinţi laţi, îmbrăcaţi în viplă, cu buzele groase şi răsfrînte, un ten gras, lucios, purta basma neagră de sub care îi ieşea părul bogat, prea mult ca să poată fi ţinut acolo…

…şi într-o iarnă, în preajma Crăciunului am rămas de căruţă; o răceală atât de puternică, cu o multitudine de manifestări, ba aveam febră, ba debordam şi maţele din mine, ba tremuram de-l făceam pe bietul Tata, după-soba căruia zăceam, să facă focul continuu şi să tremure şi el de grija mea.

A trecut seara de Ajun, dimineaţa am mijit ochii şi am intrat imediat cu capul în găleata care îmi însoţea de vreo săptămînă viaţa…venise şi Moşul, cu daruri multe, pe care pe atunci le punea sub perna copiilor…ca prin vis am auzit vorba Ortanţei! Nu mă gandeam eu prea mult dacă o fi chiar ea sau mi se pare, cert este că pe margine plitei am văzut minunile: cele două gutui!!!

Erau chiar ele, le-am atins încetişor, în timp de auzeam murmurând discuţia Mamei cu Ortanţa „…i le-am adus Marie, să-i tai câti-o feliuţă, nu tăt o dată, ş-un ceai din frunze…acu să-i dăm cărbunii ceia…”. Eram atăt de slăbită, dar am înţeles că s-a recurs la dedeochiul Ortanţei, Tata săracul, credea că-i moare fata!

Am auzit sfârâitul cărbunilor în apă „…ai loat-o di noapti Ghiorghi, îi ni-nceputî?” Apoi, tot ca prin vis, aşa cum o văd şi acum, am văzut cea mai frumoasă femeie apropiindu-se de locul în care zăceam; era Ortanţa şi nu era ea: înaltă, dreaptă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu pielea albă, cu basmaua cea neagră înnodată sub bărbie…ţinea cana cu apa de la cărbuni şi m-a ajutat să mă ridic şi să beau „… o gurî, fata mamii, numa o gurî, ş-apăi îţ dă mama gutăi, iaca, ţ-am adus gutăili…”;

Am băut apa şi am primit o feliuţă de gutuie…n-are rost să spun despre senzaţia de leşin care m-a cuprins atunci, aveam impresia că mănânc moaşte…apoi, mai târziu, m-am iţit, atât cât puteam eu deschide ochii şi erau adunaţi toţi, în păr, Tata, la picioarele mele, Mama la locul ei, cu mâinile în poală şi picioarele pe cărămidă, Mămica plângând, Lula, Do…şi Tata, murmurând, ca un lait-motiv: „…Ortanţa…gutăi…cu noaptea-n cap…di la fântânî di la Hranici”

Binecuvântaţi fie, acolo unde nu mai este nici durere, nici suspin, Tata, Mama, Mămica şi biata Ortanţa dimpreună cu locul ei, care s-a dus după ea de parcă n-ar fi fost nicicând!

Urasc inceputurile de an.

Luna ianuarie este o corvoada, cu tot cu Sf. Ioan (care la mine, traind oricum in afara oricarei atingeri religioase, este optional, dar recunosc ca-mi place sa primesc felicitari), cu tot cu frigul, cu tot cu iarna ma-sii-arunca-s-ar-pe-geam.

Ianuarie te face sa-ti faci planuri, iar mie nu-mi plac planurile. De Revelion chiar m-am distrat, a fost o noapte de-aia cu peripetii, in care fiecare zici ca a scapat din cusca si a facut toate tampeniile posibile. Poate o sa va povestesc alta data pe larg, ca a fost chiar hazliu. Doar ca trebuie sa cenzurez niste pasaje si acum nu am sita la mine.

In rest, Olga e racita de joi. Deci stam in casa.

Pentru mine, este intrarea in al treilea an cand nu ma urnesc. Deja simt cum picioarele mele iau forma si contondenta unei pietre. O sa ma mai misc eu cand o ploua cu popcorn. Sau poate la primavara. Hai cu primavara, ca nu mai e mult!

2023 Resolutions

Pentru mine, anul 2021 a fost cel mai de cacat din scurta, totusi lunga, mea istorie. A fost anul dezamagirilor, al neintelegerilor, al plictiselii, al negasitului de munca, fara vacanta, fara oameni langa mine. Nu am mai scris, de-abia daca am citit, am profilul clar al unei conopide decerebrate.

Evident, a fost Olga. Ceea ce e minunat.
Au fost fetele pe care le-am cunoscut pe net si nu numai (pe unele) – stiu ele care sunt, si sunt multe – care mi-au mai extins orizonturile si cu care m-am distrat si cu care nu mi s-au mai parut toate zilele la fel.
Mi s-a publicat cartea. Cred ca in continuare ca va ramane singura publicata.

Pentru la anul imi doresc sa-mi gasesc serviciu.
Imi doresc sa merg pentru cateva zile la Paris.
Imi doresc sa tai de pe lista niste persoane pe care le cunosc de mult, care inca se mai denumesc generic “prieteni”, dar care nu mai au nimic in comun cu prietenia, cu bunatatea sau cu dragostea. O sa ma simt mult mai bine atunci. O sa-i pastrez pe aceia putini – si acestia se stiu – care au stiut sa ma iubeasca si sa-mi vorbeasca si de-a lungul acestui an in care nu am fost eu.

Primul Mos al Olgai

Replica serii de Ajun ii apartine gazdei noastre, Dragos: “Bai, dar tu ai facut-o pe fie-ta cu Dalai Lama de e asa de Zen?”

Asa se exprima Bila al nostru la adresa Olgai, a carei durere in cur la aparitia lui Mos Craciun nu poate fi descrisa in cuvinte. Celelalte trei fetite, Ana, Ada si Mara, erau in extaz, tipau, se buluceau una peste alta, au dansat, au spus poezii.

Olga nici macar nu s-a uitat la el. A stat fireasca pe genunchii omului la poza, nu s-ar mai fi miscat de acolo, dar nu pentru ca ar fi fost fascinata, ci pentru ca omul avea un costum pufos si confortabil.

La brad s-a uitat un minut, in sensul ca a tras un clopotel si apoi s-a carat in baia gazdelor, unde a tras toate cremele, sampoanele si periile pe jos. In rest, celalalte trei fetite au bagat-o intr-un cos de jucarii, unde Olga s-a jucat in armonie cu ea insasi cu ambalajele de la cadouri.

A mancat produse traditionale de Craciun, din toate cate putin, tare i-au mai placut.
Olga nu o sa tina minte primul ei Craciun cu Mosul. Dar eu o sa mi-l amintesc. Pentru simplul fapt ca eu sunt Grinch, iar ea mi-a cantat, un pic, in struna. Pentru ca e fiica mea.

Pe 20 noiembrie

Mergeam astăzi spre poartă cu Gabi Mihalache şi ne făceam socoteala: „în câte suntem astăzi soro?” „Păi să tot fim în 20 noiembrie”, zic io. „Daaa, e cinci şi uite-te şi tu ce vreme frumoasă!”, zice Gabi, şi tot aşa, tutuca cu de-ale noastre, până la Meteo, la 301. De ieri se simte un miros nemaipomenit de hoit în pădurice, ceea ce pentru noi înseamnă că cineva a „tranşat” problema celor patru-cinci căţelandri care erau gata să ne mănânce de fiecare dată când intram în raza lor vizuală. Trist!

A început şcoala, „copiii” de la Academia de Poliţie sunt prezenţi la datoria de a învăţa şi a munci pentru a deveni… nu ştiu cum se face, dar la ora trei şi ceva după amiază e plin de ei prin autobuz. Nu mai au şi ei program, treaba lor, problema e alta: ieri a fost kkrea Troiei în mai multe acte, vorba Floarei noastre, că era foooarte cald, autobuzul nu avea aceu (limbaj măăăă, aicea la mine), iar copiii erau o poezie: toţi cu mâinile pe sus, să să aeriseşte la subţiori – da’ nasurile poporului muncitor cu ce sunt de vină că acolo de unde vin ei, apa se foloseşte pentru pus în vin?

Puţeau frate fo doi, de mi-am cerut scuze în gândul meu la toată muncitorimea din Pipera pe care am bodogănit-o pe acelaşi motiv, ani la rând! Cireşul de pe tort a fost un băiat dă băiat frateeee, cu muci în freză evident, în Băneasa se mai poartă, care ne povestea el cu voce cel puţin tare, tuturor, recordul personal: şapte (7) restanţe a avut în vară şi trei (3) re-re-uri! El era de la judiciar, da’ cică recordul absolut îl are unul de la jandarmi, cu patru re-re-uri.

Acu să nu credeţi că aş face în gândul meu vreo comparaţie cu studenţi de la facultăţile civile, care trebuie să facă o facultate la zi pentru a fi siguri că nu se trezesc la fiecare schimbare de regim că nu au diplome valabile, trebuie să aibă şi de muncă fiindcă chiria/căminul/mâncarea costă scump şi mulţi sunt pe cont propriu…nuuu, şi nici nu vreau să spun că la facultăţile civile, unii studenţi nu ard gazul/gazele şi că îşi trec toate examenele din prima!

Eh, m-am încălzit cam rău, dar lasă că prea îmi lâncezeau creierii în cap

Gânduri complet împrăştiate…

Am stat mult în faţa monitorului, nu ştiu dacă am avut ceva în minte, cred doar că am tot înghiţit lacrimi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la o mamă care acum îşi jeleşte feciorul, o mamă pentru care nimic nu va mai fi la fel de acum înainte.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la un copil frumos şi deştept, care de sâmbătă a întors spatele prietenilor lui, încerc să îmi amintesc când am auzit prima oară de Jefe, apoi scurta perioada când ne-am conversat pe bloguri…mă uit la poze cu fete şi băieţi frumoşi, care nu ştiu ce să-i mai spună prietenului care i-a lăsat…mă întreb de ce?

Dar eu ştiu foarte bine că un copil care a plecat nu-ţi mai răspunde în veci! Eu îl plâmg pe Dănuţ de 25 de ani. Mama lui Alex îl va plânge de acum pe băiatul ei de 25 de ani veşnici! Undeva, alte mame îşi plâng copiii şi nu-i drept, nu asta-i legea firii!

Drum lin spre „locul cu verdeaţă”, Jefe! nin se va gândi şi la tine când va aprinde o lumânare pentru copilul ei…

Un drum de dimineaţă, la serviciul meu de zi cu zi

Un drum de dimineaţă, la serviciul meu de zi cu zi, m-a readus cu picioarele pe pământ la propriu. Mai întâi mi-am amintit că am un loc de muncă în oraş, unde va trebui să merg iarăşi zi de zi cu metroul şi apoi, de la Romană ce vine mai întâi şi ajunge în Băneasa, m-am pus la curent cu ultimele „bârfe-şmenuri-şuşanele”, am trecut prin furcile personale un nou manual, mi-am predat documentele şi am plecat. Pentru 10 zile lucrătoare voi fi accccaaaasssăăăă şi mă voi trezi dimineaţa când va voi organismul meeeeuuu!!!!

Am studiat păduricea în drum spre autobuz…săraca! Are urgent nevoie de o „toaletare”, pe care sigur nu o va face nimeni. Sunt mulţi copaci morţi, despicaţi de furtuni, rămaşi fără ramuri, uscaţi de-a binelea; sunt atât de deşi încât o creangă mare, care s-a rupt probabil în timpul ultimelor vântoase din Bucureşti, nu a mai ajuns pe sol, ci s-a uscat atârnată de alt copac; totul arată ca o învălmăşeală de tineri-bătrâni şi îmi dau seama că după ce vor înfrunzi, va fi o bună perdea între Comandamentul Jandarmerie şi şosea, dar acum…

O haltă făcută la Piaţa Unirii mi-a dat romantismul cu, pardon, curul de pământ de nu s-a văzut! După cum bine ştiu bucureştenii, zona de Chei, pe partea cu Hanul lui Manuc este veşnic populată printre alţii, şi de persone care fac diverse sondaje şi care-ţi recompensează participarea cu cafea, ciocolată etc. Sunt unele condiţii legate de vârstă, în sfârşit, ca să n-o lungesc mai mult decât trebuie, o să povestesc momentul surprins de mine. Încă de departe se formase un grup în jurul unui copilaş de aproximativ trei ani.

Ăsta halea o banană, se uita la lume şi îl cam durea la bascheţi de toate; drama se consuma între adulţi. La prima vedere părea că bunica acestui copilaş discută cu alte două tipe, care îl drăgăleau cu rândul p-ăsta mic; când am ajuns aproape de ele, mamaie tocmai interoga „câââât? adică cum, io să dau?„. Alea au răspuns afirmativ şi atunci mamaie a înşfăcat copilul de mână şi plecat spre gura de metrou, strigându-le „adică io-mi espun copilu, io vă ajut şi tot io să dau şi banuuuuu? eiiii, futu-vă-n gură să vă futttt!” şi cu cel mai dulce glas din lume „hai mamaie, hai în parc, dă-le-n morţii lor p-astea…„.

Metroul a venit la vreo şase minute după ce am ajuns pe peron, aşa că a ajuns şi perechea mamaie-copil şi am putut să îi privesc. Nu, nu erau din acea etnie slobodă la gură (sau care altfel decât cum am redat nu ştie să se exprime). Am urcat în vagonul relativ gol şi cum copilul era drăguţ, o fătucă i-a zâmbit şi atunci mamaie, dând din umeri, s-a simţit obligată la o explicaţia „ce să fac, mi-am luat ocupaţie că banii aştia…” şi tot aşa, până la Brâncoveanu, a povestit în gol. Era „bona” copilului!

M-au trecut apele dându-mi seama pe mâna cui au dat acei părinţi copilul, ce loterie extraordinară este alegerea unei persoane care are în mână o viaţă, iar nu o mătură cu care face fain-frumos o scară de bloc vorbind cum îi vine la gura!

Cum sa nu faci PR…

Nu sunt eu vreo mare experta in PR , dar mie intotdeauna prezentarea mi s-a parut foarte importanta in orice domeniu, nu neaparat in PR. Daca mergi la restaurant si iti aduc mancarea pe o fata de masa murdara, in niste farfurii ciobite, nu cred ca ti-ar placea. Cam asa vad si eu PR-ul: primul contact mi se pare foarte important si dupa mine, determina cursul ulterior al colaborarii.

Mi s-a intamplat sa primesc niste mailuri execrabile de la o firma de cosmetice foarte cunoscuta la noi, mailuri care mi-au scazut foarte mult respectul fata de ei. Cand scrii un mail, mai ales cuiva necunoscut, eu zic ca trebuie sa il saluti, sa ii spui cine esti si ce vrei de la viata celui caruia ii scrii. Mailul pe care l-am primit eu suna ceva de genul “La ce adresa va trimitem ceva sa testati?”. Si repet, e vorba de o firma cu venituri de sute de milioane, foarte cunoscuta. In schimb, am avut parte de atatea surprize placute din parte unor companii micute, cu care am colaborat foarte bine, si multe nu sunt firme care sa isi permita PR person.

Nu ma astept sa fiu tratata ca o printesa, nu ma intelegeti gresit, dar eu consider ca daca trimiti cuiva un produs, o faci ca sa ii faci acelei persoane o impresie placuta din toate punctele de vedere, nu doar ca sa ii placa produsul tau, pentru ca desi sa zicem ca produsul e bun, impresia va fi negativa si chestia asta se va reflecta nu doar in tonul review-ului, dar si in felul in care se va gandi si va vorbi despre companie cu prietenii.

Ce mi se mai pare aiurea, cand trimiti cuiva ceva la testare, sa nu te interesezi despre persoana respectiva. Adica sa-i trimiti o nuanta de fdt la intamplare, o crema la intamplare etc. Ce sens are sa imi trimiti mie o crema antirid pentru ten uscat? In mod clar nu va avea pe pielea mea niciunul dintre efectele pe care le va avea pe tenul caruia ii este destinata. Nu mai bine, daca vrei sa trimiti cuiva ceva sa incerce, il intrebi , ce tip de ten are, ce ii place si ce I se potriveste?

Voi ce parere aveti?

Cum te ții departe de fostul

S-a ter­mi­nat. Nu v-ați spart capetele, nu v-ați înju­rat și nici nu v-ați blestemat pe veci. S-a ter­mi­nat decent, cu niște păreri de rău și lacrimi. De acum înainte fiecare este pe dru­mul lui. Eh, dar cum faci să te ții de dru­mul tău, departe de al lui?

Noi, femeile, sun­tem iscodi­toare și chiar dacă lucrurile se încheie con­tin­uăm să ne lamen­tăm pe aceeași prob­lemă. Atunci când vine vorba de fos­tul pri­eten curi­oz­i­tatea ne împinge să aflăm cât mai multe detalii. Ne-ar încânta și atinge la coarda sen­si­bilă dacă am afla că e suferind și că ne vrea înapoi, dar bărbații trec mai repede peste.

Nu putem să ne ținem departe de ce a fost. Mintea noas­tră ne joacă feste și de aici toată prob­lema. Dacă mai și aflăm că are o relație devenim para­noice încer­când să aflăm cum arată tipa, cine e, cum e, s-o dis­ecăm și notăm după bunul plac. Ches­tia e că ne facem rău sin­gure, ei își văd de tre­aba lor.

Simțim nevoia să con­trolăm. Chiar dacă nu mai e al nos­tru, e nevoia de a ști că sun­tem prezente într-un colț obscur al inimii, dacă e mai mult de jumate atunci totul e perfect.

Cum ne ținem departe de ce a fost? În prin­cipiu nu supraviețuim de unele sin­gure, că deh. Ființe bla­jine ce sun­tem, avem nevoie de spri­jin. Așa că automat ne îndrep­tăm atenția spre altcineva. Și ne pre­ocupăm de acel cineva până ce ne curățăm de tot de fostul.

Este un cerc vicios care ne va con­suma cât de curând.

Eu zic să ne dăm silința să nu-l căutăm, indifer­ent de scuza pe care ne-o vârâm pe gât. Pur și sim­plu să ne impunem să nu ne mai gândim, adică fără ascul­tat melodi­ile alea și fără uitat nopți întregi la poze. Fără remem­o­rări istorice de momente fru­moase împre­ună, dar mai ales de știut întot­deauna care au fost motivele despărțirii.

Plus de asta, și el e o ființă și tre­buie respec­tată. Are drep­tul să meargă înainte și să-și con­stru­iască viitorul după bunul plac.

Știu, e al naibii de greu, dar nu imposibil.