Pentru mulți cetățeni ai României, democrația este ceva cu câh! Nimeni nu poate spune că nu a auzit măcar o dată vorbele, devenite sintagmă, ”era mai bine pe timpul lui …”, aceste puncte fiind, de la caz la caz, împușcatul, răposatul, sau pur și simplu numele celui care nu a mai apucat să ne salte pe cele mai înalte trepte ale civilizației și progresului.

Timpul nu a mai avut răbdare cu el, deși poate părea că noi, românii, am fost aceia!
Suntem încă destui cei care am trăit și ne-am crescut copiii înainte de 1989. Eu sunt una, și, chiar de aș fi rămas singura, nu am să pot spune niciodată că era mai bine. Nu era!

Dar și de-ar fi trăit ”cel ucis”, cu toate elementele de represiune pe care le avea la dispoziție, tot nu ne-ar fi putut urca unde visa. Nu stau în gena noastră, ca popor, anumite elemente esențiale pentru civilizație și progres.

Este mai bine acum? Da, după nevoile mele, este mai bine! Am intrat ”la un moment-dat” în jocul democrației, aducând cu mine un bagaj pe care a tot trebuit să îl ajustez. Mai ușor uneori, sau mai greu, am aruncat la coș unele, am adoptat altele …

Uitându-mă înapoi la ultimii ani, la ultimele zile, aleg un element cu care trebuie să se învețe românul, fiindcă face și acesta parte din viață: răspunderea fiecăruia pentru faptele sale. Răspunderea de aici, de pe pământ, pentru că, până la divinitate mai este!

Plec de la unele mirări, nu foarte noi, de tipul: vai, dar a fost ministru, profesor, doctor, bancher … mogul, cum să intre acum la pușcărie?

Închisoarea sperie, normal! Mie nu îmi este deloc la îndemână să am de-a face cu acest cuvânt, nici măcar în scris.
Cu toate acestea pachetul răspunderii omului pentru faptele sale poate cuprinde uneori și asta … pentru orice om! Dar, același pachet ar trebui să cuprindă și ”a doua șansă”, încrederea, ideea de reabilitare.

Cu alte cuvinte, acest pachet nu trebuie să fie sinonim cu stigmat. Oricine greșește, plătește! Ceea ce trebuie să învățăm – exercițiu de democrație – este faptul că, odată greșeala plătită, oricine poate reveni, este tot omul dinainte, pe care l-am cunoscut sau nu, pe care l-am iubit, l-am urât sau ne-a fost indiferent! Dar care are dreptul să își continue viața, care nu va mai fi, pentru el personal, niciodată la fel!

Maricica este epicena viespe de la birou. E Maricică fiindcă-i mai mică, așa, iar eu m-am gândit că dacă ar fi sexu tare, ar arăta mai băbănuță. Adevărul este că nu am văzut niciodată un viespe. Sau nu mai țin minte!
Maricica este răsfățată de obicei, dar astăzi a avut: flori, mere, pere, struguri, miere și magiun. A dat un tur, apoi a plecat; ticăloasa mică s-a prins că e rost de umplut punguța și a adus-o și pe cealaltă. Nu am botezat-o încă … dacă o mai veni, mă mai gândesc 😀

Au intrat, au făcut turul complet, cu tonouri și alte figuri, apoi au poposit pe feliile mele de mere și pere, curățate de coajă. Le-am studiat, am vorbit cu ele, și atât de prinsă am fost, că nici prin cap nu mi-a trecut să le pozez. Și-au băgat trompițele în fructelele mele, le plac mai mult perele răpănoase, și au supt până s-au săturat … mi le-am închipuit rânjind satisfăcute, pentru că abia s-au aburcat pe florile trandafirului japonez, cel cu florile în două culori, unde bătea un soare-păcălici, care le-a dezmierdat prin sticla ferestrei cu căldurică galbenă și bună.

Maricica este o tipă cu bun simț, nu se repede niciodată, nu bagă la ghiozdan până dă din ea, știe că întotdeauna găsește măcar un strop de miere, dar cealaltă (o fi fost vreo viespe maidaneză, totuși) s-a rupt repede din leneveală și a început să caute.

Am văzut prea târziu că a mai găsit doar cojile fructelor, în coșul de gunoi. Eram la tomberon, dar nu am avut cum să o opresc. A zburat prin baie, a ieșit în hol, și dusă a fost! Nădăjduiesc să se regăsească cu Maricica și să se prezinte luni, mai avem pere. O să le curăț și o să le ofer feliile, le și fotografiez … numai să nu vină fata asta, Maricica, cu tot neamul ;).

O nouă zi frumoasă şi, mai ales, fără vânt, ceea ce în Bucureşti e mare lucru, mă binedispune întotdeauna! Am stat până la cinci fără un sfert dimineaţa la film, că n-a avut Cristi de lucru şi m-a băgat să văd Anatomia lui Grey pe vplay, iar eu m-am scăpat precum porcul la lături … Noroc că nu am făcut-o până acum şi nici nu am de gând să o mai fac, deşi m-am nărăvit şi eu la serialul asta, totuşi prefer cărţile, chiar şi seria Harry Potter, pe care am început-o de curând. Da, la insistenţele copiilor, m-am apucat, păreri despre asta … altădată 🙂

Aşadar Cristi a plecat la redacţie, Adi îşi execută programul obişnuit după munca de noapte, adică somn, Tita e pe la verişoare … am avut o discuţie despre dulciuri pe FB cu un prieten, oripilat de chimicalele care se folosesc în torturile făţoase din ziua de azi şi pe care eu le admir, aşa cum îi spuneam şi amicului, pentru bucăţica de artă din ele, că nu am avut ocazia să le gust.

Moldoveancă fiind, vorbind despre cozonaci şi plăcinte cu brânză, mi-am amintit de cuptorul pentru copt pâinea de acasă, de la Glăvăneşti … a fost printre primele „acareturi” ivite în şantierul care a însemnat construirea casei din deal, în 68-69. Cred că aşa era de fapt în fiecare gospodărie la noi în sat: înainte de a avea altceva, trebuia să ai cuptioraşul cu plită pentru fiert mămăliga, de trei ori pe zi, laptele de seară, când veneau vacile de la păscut, şi, lipit de el, cuptorul de pâine.

Pe al nostru l-a făcut Mămica, o adevărată maestră în „zidirea” tuturor celor trebuincioase pe lângă casă, fie ele acareturi sau lucruri, ţesături pentru îmbrăcat odăile, cusături pentru pereţi şi multe altele. Femeia asta nu a avut alt scop în viaţă decât să facă! Orice, fie că încerca o reţetă sau soluţie citită undeva, fie că născocea sau îmbunătăţea, ea trebuia să fie prima, să aibă o idee sau o soluţie pentru orice, pentru oricine venea să îi ceară un sfat, a fost o flacără, o zbatere … un singur lucru nu a ştiut, nu a avut: şcoala vieţii, sau, cel puţin ceea ce se înţelege astăzi prin asta.

Nu a avut-o ea, drept care nu am avut nici noi, copiii ei, de la cine să o deprindem. Nu a avut cine să ne înveţe cum să fii şmecher, învârtit, superficial; nu a avut cine să ne sugereze că mai întâi şi mai întâi trebuie să deprindem cea mai veche meserie din lume, nu am ştiut şi nici acum nu ştiu ceea ce înseamnă să-ţi faci loc în viaţă „cu curu”, nu am avut de unde învăţa să ne descurcăm şi noi cum se descurcă alte femei (expresia nu-mi aparţine), instinctul nostru de supravieţuire în acest fel nu a fost dezvoltat, dimpotrivă!

Cel mai bine şi mai plăcut sufletului ei a fost să ne vedem de carte, după putinţa fiecăruia, să facem tot timpul ceva şi astfel să nu ne ajungă timpul niciodată, să fim supuse şi ascultătoare … Asta nu a fost bine niciodată pentru societate, nu-i bine nici acum, pentru că mama noastră nu ne-a spus că atunci când vrei să le faci pe toate bine, să mulţumeşti pe toată lumea, să iei greul de pe umerii fiecăruia, să uiţi de tine, atunci când pentru tine contează ceilalţi, tot timpul ceilalţi, te diluezi, nu duci nimic până la capăt, şi ajungi la final să nu te mai vezi! Dacă mai ajungi …

Casa Floarei, baba Floarea, este una dintre casele de babe în care nu am intrat niciodată în copilărie. Căsuţa asta şi proprietara ei, era pe drumul pi la Ortanţa spre bunici, Mama şi Tata, între casa Floarei şi a Ortanţei era un maidan, medean, cum îi spunea Tata, unde ne adunam la joacă, duceam gâştele la păscut, culegeam pătlagină şi coada-şoricelului, şi muşeţel, şi nalbă … vopsită într-un fel de roz, mă rog.

Nu sunt tare la nuanţe, pentru mine totul este ori alb, ori negru, acoperită cu stuf, cu spatele la drum şi cu gemuleţul cu drac într-o coastă, un şir de pomi între gard şi casă, spre drum, tentaţie de când cădea floarea şi până se coceau dude, prune, mere …gemuleţul cu drac era spaima, fructul oprit, era legenda acestei case şi ducea faima de făcătoare a Floarei! Nu am intrat nici măcar în curte, nu mergeam cu colindatul, nu mă apropiam, pentru că ştiam că dacă aş fi mers măcar pe lângă gardul bietei femei, aş fi fost tentată să merg mai departe pe domeniul ei drăcesc!

Nu ştiu precis de unde a pornit faima Floarei, am fost averizată asupra dracului care ne privea pe gemuleţ de alţi copii şi bineînţeles că printre degetele de la mâna pusă pe ochi, l-am văzut şi eu. Era … ca un drac! Cam aşa cum sunt cei zugrăviţi pe peretele bisericii din sat, cu barbă şi coarne, dar nu era negru de tot, ci aşaaa, un pic mai griuţ.

Am ţinut cont de aversimentul că „nu trebi sî ti uiţ în ochi lui, cî atuncia eşti gata!”, aşa că îi aruncam doar câte o privire scurtă ori de câte ori treceam pe acolo, numai ca să văd dacă mai este. Şi a tot fost, eu am plecat şi el a rămas acolo cât a mai trăit Floarea. Pe urmă nu mai ştiu, casuţa a fost dărâmată, locul vândut, s-a construit pe el şi nu mai are farmec. Acum, când merg acasă şi cobor pi la Ortanţa spre mătuşi mă uit şi nu prea, încolo, spre ce a fost odată. Nu pot să spun ce e, cum arată, eu văd doar o casuţă roz (mă rog, un roz!), curticica cu iarbă, pe Floarea plivind straturile, a plecat doar drăcuşorul!

Astăzi am savurat ultima zi din concediul de iarnă. Până în iulie îmi vor sfârâi călcâiele şi nu voi putea să protestez. Eh, lasă că e bine!

Mi-am amintit astăzi, nu ştiu de ce, de Manuela, Raluca, Cătălin şi Ştefan, patru oameni alături de care, şi cu ajutorul cărora, în urmă cu câţiva ani, am trecut de o parte urâtă şi grea a vieţii mele, o stare din care nu credeam că o să mai ies cândva! Spun că nu ştiu de ce, dar ştiu că nimic nu este întâmplător, şi dacă eu m-am gândit la ei şi am putut exprima asta în scris (pentru că, spun un secret, mă gândesc deseori la cele petrecute împreună), înseamnă că e de bine.

Şi mi-am amintit astăzi, tot aparent fără motiv, de perjii Cucoanei!
Drumul spre şcoală, la mine în sat era plin de ispite şi de locuri misterioase. M-am gîndit uneori că poate mintea mea creaţă le vedea aşa, că aveam prea multă imaginaţie; acum îmi dau seama că, probabil, fiecare copil are o lume în care se simte el bine.

De cele mai multe ori coboram prin Ponoare, mai ales dacă nu era după ploaie, când glodul argilos de acolo ne cam dădea de furcă. Ponoarele sunt un loc ca oricare altul, un maidan dintr-un sat, acum destul de sistematizat şi împărţit, şi distrus … când eram noi copii era o frumuseţe!

Punctul de atracţie era ştioalna, un ochi de apă mocirlos, pe seama căruia se puneau tot felul de legende, ba că vaca nu ştiu cui a intrat acolo şi nu a mai putut fi scoasă, nu mai vorbim de păsări şi animale mai mici, ba chiar şi o proastă de-a nu ştiu cui şi-ar fi găsit sfârşitul acolo (asta e chiar o poveste, probabil că femeia în cauză a fugit cu vreun drăguţ şi pentru spălarea obrazului familie, s-a dat vina pe ştioalnă).

Mămica ne-a învăţat de mici să ocolim locul, probabil în mintea ei, deşi nu ne spunea, îi era frică să nu păţim ceva … mai încoace, adică după ce am plecat eu şi poate toate surorile de acasă, am prins-o că arunca acolo sticlă spartă, ace de seringă, toate lucrurile potenţial vătămătoare pentru familie şi de care nu se putea debarasa altfel). Dacă ar fi după mine, Ponoarele astea merită pagini întregi, au fost leagănul …

Coboram aşadar şi începeam să casc gura; fiecare casă, curte, grădină, era analizată, fiecare arăta în interior aşa cum voiam eu, asortându-l în mintea mea cu cei care locuiau, eram mirată că este aşa de frumos la o vecină, deşi lumea din sat o ţine de rău că-i cam beţivă…casa Cucoanei nu mai există! Sau nu mai există în ceea ce a fost acolo, o căsuţă este, dar mă tem că cea veche a fost dărâmată şi s-a construit alta.

Cucoana era nânaşa Mamei şi a Tatei. O chema Maria, ca pe Mama (ăsta a fost unul dintre motivele pentru care ea a acceptat să-i cunune), însă tot satul îi spunea aşa: Cucoana! Făcea parte, cu numele, dintr-o familie înstărită, cu pământ şi prestanţă, care şi la vremea aceea, acum şi mai mult, avea o istorie de adultere, incesturi, fapte!
Când am ridicat eu ochii spre lume, Cucoana era singură.

Nu venea nimeni la ea, nu se ducea nicăieri. Casa ei era frumoasă şi misterioasă (bineînţeles!), cu pereţii vopsiţi siniliu şi lemnăria grena. Era acoperită cu şindrilă, destul de veche, plină, mai ales în partea dinspre livadă, de ciuperca aceea care, îndeobşte, atacă şindrila. Livada … locul plin de frumuseţi, pomii încărcaţi cu floare, fructele de mai târziu, o adevarată provocare pentru livada ceapeului şi pentru orice altă livadă dintre puţinele existente în sat!

Lăsam toate speranţele acasă când era vorba de „atacuri” pe care le mai executam asupra unor pomi pe la diverse case … ei, asta e, nu am fost tocmai o „fată” în copilărie! În primul rând era întunecoasă (am uitat să spun că era livadă de pruni, mai erau şi câţiva meri răzleţi), din cauza coroanelor mari, mai tinere sau mai bătrâne, unite, şi care nu lăsau soarele să pătrundă. Iarba dintre pomi era întunecată, cosită regulat de Cucoana, erau acolo cuşca câinelui, câteva căpiţe cu fân şi un minunat loc pentru toaste uneltele necesare într-o gospodărie, frumos curăţate după fiecare întebuinţare şi agăţate la locul lor.

Era de mirare cum femeia aceea, micuţă şi adusă de spate, foarte în vârstă, putea menţine locul aşa cum era: curat, îngrijit şi … misterios. Da, misterios, iar mai târziu, după ce i-am intrat în casă şi ne-am împrietenit, am fost şi mai convinsă că şi misterul era întreţinut de ea, de felul ei de a fi, de a vorbi şi de a se purta cu lumea.

Perjele (cei cărora nu le este ruşine să spună că sunt moldoveni, ştiu ce-s astea) după care ne topeam noi erau diverse soiuri, cu perioade de coacere diferită, practic erau fructe coapte din iunie până în octombrie. Aveau culori diferite, de la galben, până la vineţiu, erau desigur şi renumitele „perje care se coc verzi”, cum le spuneam noi copiii, uimiţi că deşi erau coapte şi dulci, rămâneau tot verzi … şi erau desigur ocazii în care cucoana, cu strachina de lut în mâinile uscate şi zbârcite precum crengile prunilor din livada ei, ieşea la poartă şi împărţea copiilor care treceau de la şcoală spre sat, celor cărora nu le era teamă să se apropie, prune galbene, verzi, vineţii …

Din păcate am reuşit târziu să mă apropii de ea; eram în clasa a opta, am mers la Moşi, trimisă de Mama şi Mămica, să-i duc ceva de sufletul morţilor. Nu era singură, am fost foarte mirată să o găsesc acolo pe Ortanţa, s-a purtat foarte politicos, mi-a dat o cheie de la un sertar, mi-a spus să îmi iau de acolo trei lei, erau acele monede, şi o turtă cu zahăr, şi dacă vreau, un borcan cu magiun.

Am stat puţin cu cele două bătrâne, am mâncat puţin din turta cu zahăr, apoi am plecat, urmărită de mirosul de magiun şi prune afumate („iaca, aestea-s din perjîi mii, eu li fac, ia vez, îţ plac?”), cu imaginea mobilei de lemn împodobită cu ţesături de casă, scoarţe înflorate, cele mai frumoase, unele dintre ele „ţăsuti di mama matali, Nataliţa, şî di fina Măria…”, cum mi-a explicat ea, pentru că am şi vorbit de una-alta, aşa ca „întri babi şî feti”. Am plecat apoi din sat şi …asta a fost!

„O murit şî Cucoana, sî ştii” a fost raportul pe care l-am primit la un moment-dat de la Mămica; după ce vorbeam despre ale noastre, care nu erau nici puţine, nici plăcute întotdeauna, îmi spunea câte ceva şi despre bătrânii satului. „Ei, da eu-s mulţumitî cî am mai putut s-o agiut cu câti ceva, aşa, cum am şî eu timp, cî după ce-i fost tu pi la e, îmi trimete vorbî pi câti-o fimei sî mă mai duc pe la e şî mă tot întreba di tini, cum înveţ … le-o plăcut la multi babi din sat di tini”.

Acum, când mă apropii de vârsta lor, încă îmi aduc aminte cu drag de fiecare dintre ele, de fiecare învăţătură pe care am desprins-o, urmărindu-le viaţa, cu urâtul şi frumosul ei, farmecul fiecărei zile pe care am trăit-o cât am fost între ele, şi pe care niciodată nu-l voi mai percepe la fel! Cred că marea mea dorinţă, dincolo de multe altele, mai reale sau nu, rămâne aceea de a fi cândva o babă de care să îşi amintească cu drag cineva, cândva!

Pornit astăzi în presă, mă duce cu gândul la o nouă prostie: românii şi preţul ouţelor!

Când vorbesc aici de ouţe, mă refer la acelea fără de care, nu-i aşa, românul cu sânge-n … crede că nu se poate. Şi poate că aşa şi este. Dar să le iau de la început.

Românul castrează puţine animale, şi, în general, numai şi numai pentru interesul lui, al omului. Porcii se castrează pentru a se face animale de carne şi a putea fi sacrificate în interesul burţilor noastre. Uneori se mai castrează caii pentru a putea fi folosiţii ca animale de povară, în satele româneşti.

Eu am mai prins când eram copil, am mai povestit asta, boii, la CAP-uri. Boii erau tăuraşi castraţi, care creşteau impresionant, erau puşi în jug şi folosiţi la muncile câmpului. Arătau deci ca nişte vaci mai bine dezvoltate, cam ca un politicienii români aşa, no offence, eu i-am spus pe vremuri tatălui meu că mi se pare că seamănă foarte mult, şi el, şi mama, cu vaca noastră, drept care toate mănăstirile din nordul Moldovei, bisericile din restul ţării şi mulţi sfinţi şi Dumnezei s-au spart atunci în capul meu, asta pentru că eram iute de picior şi nu m-a putut tata prinde pentru o dreaptă corecţie la fundul gol! Cu cureaua din dotarea personală.

Revin: povestea castrării câinilor vagabonzi (pot să le spun aşa şi nu comunitari, că dacă ar fi fost vorba de unii oameni şi eu aş fi scris „ţigan” sau „jidan” riscam foarte mult) a început de mult, în orice caz, eu ţin minte că vâlva s-a făcut simţită mai ales de când Bucureştiul a fost fericit prima dată de întâiul borfaş al ţării…

Că s-au spălat bani, că s-au făcut afaceri, într-un cuvânt că toţi cei care se angajau să rezolve problema au furat cu neruşinare, nu am nici o îndoială. Dar m-am gândit puţin şi am să vă spun un lucru: lăsându-i la o parte pe vagabonzi, fie ei câini sau afacerişti, fiecare proprietar de animal, de câine (sunt probabil şi excepţii, dar mie nu mi-a fost dat să întâlnesc vreo una), contribuie la mizeria zilnică, fie că este vorba de căcaţii semănaţi peste tot şi pe care el, proprietarul doar nu-i prost să-i culeagă de la animalul propriu.

Refuzul de a plăti o anumită cotă, pe vremuri (că acum ne-am contorizat) la apă, că doar animalul este şi el spălat, consumă deci, şi până la rezolvarea problemelor fiziologice de amor printre maidanezele de peste tot, pe motiv că doar n-o să stea … era sa zic omul, deci n-o să stea căţelul cu ouţele nedeşertate, să nu-i cauzeze.

Pur şi simplu castrarea animalului spre binele tuturor nu intră în vocabularul, cultura şi mai ştiu eu ce, a românaşilor! Dacă la noi nu o să vezi decât rareori, dacă vezi, vreun bărbat solicitând o vasectomie, de teamă că îşi va pierde virilitatea relativă şi vremelnică, nu mai înţeleg asta cu refuzul castrării animalelor de companie, fapt care iscă atâtea probleme, pasiuni, discuţii, isterii. Şi cum toleranţa începe să devină ceva, nu ştiu ce, dar extrem de supărător, în care majoritatea începe să se supună minorităţii, ferească sfântul să mai spui şi că eutanasierea nu înseamna „a ucide”!

Una peste alta, celor pe care îi numin generic „autorităţi”, le convine tot! Şi mai ales le convine cearta, bătaia, păruiala dintre membrii societăţii civile (că mă şi pufneşte râsul când spun asta), ca o bună pavăză pentru a adânci lobotomia fiecăruia dintre noi.

Ieri pasămite, când unii şi alţii mai încercau să discute despre sistemul acesta de căcat din România, despre sănătatea noastră şi legile ei, am văzul pe scrollul nu ştiu cărui post de televiuziune, în trecere, că nu-i mai onorez cu atenţia mea pe nici unii, am văzut zic, patetic! aruncată o bombiţă marca Traian Băsescu, ceva despre Omar Haisam (nu ştiu dacă aşa se scrie), care ar fi chipurile liber, aşadar lăsaţi măi voi problemele ţării (că doar avem un ultrapotent care se ocupă de toate) şi dezbateţi prostii care nu interesează pe nimeni.

Să nu spună nimeni că nu se poate să ajungem mai rău de atât!

Un post-scriptum absolut ne-necesar: în România, în Bucureştiul unde aproape zilnic apar în copacii din gradină mea şi nu numai, prezervative folosite şi aruncate direct din pat probabil, precum şi tampoane de uz personal, de asemenea folosite, cine îşi face iluzia că poate educa? Unei persoane care face chestiile astea, cum poţi să-i explici că da, animalul se cacă pe stradă, dar tu, proprietarul trebuie să fii responsabil şi să cureţi din urmă?

Şi al doilea: există o familie la mine în bloc, mare iubitoare de animale, desigur şi de câini vagabonzi. Hrănesc animalele de pe lângă bloc, dar … au un câine, mascul, o corcitură de dalmaţian cu brac, după aspect, care a fericit toate căţelele de prin imprejurimi, multe dintre ele au crescut, fiice fiindu-i! Deci? Dacă le spui astora ceva despre castrare, sar ca arşi, ai crede că vrei să le tai lor ceva. Precizez că sunt intelectuali, ingineri, ceva pe aici. Concluzia mea? Pentru români nu există soluţii! De nici o culoare!

Privit dindeal, locul Ortanţei era ca o oază întunecată pe şesul niciodată prea verde. Lotul cultivat cu porumb nu era prea mare, dar avea o nuanţă atât de întunecată de la plantele care creşteau înalte şi viguroase, de un verde intens, încât nu avea cum să nu ne infioare şi să ne stimuleze imaginaţia. Înspre vecinii din stânga, Ortanţa cultiva întotdeauna un strat de cartofi, pe toată lungimea grădinii, făcându-se că uită, de la an la an, scandalul cu vecinul căruia îi rodeau gândacii de Colorado florile de regina-nopţii …

În toată curtea mai erau doar cuptioraşul, nelipsit pe vremea aceea din toate ogrăzile Glăvăneştiului, apoi mărul care făcea mere chetroase, gutuiul şi căsuţa Ortanţei, în care îşi creştea nepotul.

Ortanţa era o femei bătrână, deşi termenul e relativ, bătrână era şi când se întâmpla ce voi povesti eu aici, pe vremea când aveam vreo nouă ani, bătrână era şi când, la 14 ani am plecat din sat, bătrână era când a murit, de bătrâneţe aş vrea să cred…

Mărul cel cu mere chetroase era imens, bătrân şi el, deşi avea crengile în stare bună, nu că ar fi ajuns careva dintre noi, copiii, cuminţenia satului, să le încerce. Ştiam asta de la ea, de la Ortanţa, care culegea merele ce cădeau, umplea câte o găleată şi mergea la Mama, sau la noi în deal, cu depomană şi cu chef de vorbă. Însă gutui nu, de gutui nu avea nimeni parte! Erau mari şi frumoase, în fiecare an la fel de multe.

Nu am ştiut niciodată ce făcea cu ele, poate le lua fata Rodica, mama nepotului, „de prin flori”, din câte îmi aduc eu aminte, poate le vindea, nimeni nu şi-a exprimat o părere. Doar două, cele mai mari şi mai frumoase rămâneau toată iarnă în gemuleţul din spatele casei! Erau podoaba ei, aşaaaa, galbene şi dolofane, culese dinadins cu câte trei frunze care se uscau încetişor…salivam ori de câte ori, pe timp de iarnă, înotam prin zăpezile de altădată, spre casa bunicilor, pe strada pe care locuia.

Ortanţa era o femeie înaltă, voinică, cu părul negru, aş compara-o cu cipriotele-ţărănci, părul era tot atât de negru ca şi al lor; nu avea însă un chip atrăgător: un ochi o lua pieziş, de parcă nici nu se uita la tine, gura botoasă, cu dinţi laţi, îmbrăcaţi în viplă, cu buzele groase şi răsfrînte, un ten gras, lucios, purta basma neagră de sub care îi ieşea părul bogat, prea mult ca să poată fi ţinut acolo…

…şi într-o iarnă, în preajma Crăciunului am rămas de căruţă; o răceală atât de puternică, cu o multitudine de manifestări, ba aveam febră, ba debordam şi maţele din mine, ba tremuram de-l făceam pe bietul Tata, după-soba căruia zăceam, să facă focul continuu şi să tremure şi el de grija mea.

A trecut seara de Ajun, dimineaţa am mijit ochii şi am intrat imediat cu capul în găleata care îmi însoţea de vreo săptămînă viaţa…venise şi Moşul, cu daruri multe, pe care pe atunci le punea sub perna copiilor…ca prin vis am auzit vorba Ortanţei! Nu mă gandeam eu prea mult dacă o fi chiar ea sau mi se pare, cert este că pe margine plitei am văzut minunile: cele două gutui!!!

Erau chiar ele, le-am atins încetişor, în timp de auzeam murmurând discuţia Mamei cu Ortanţa „…i le-am adus Marie, să-i tai câti-o feliuţă, nu tăt o dată, ş-un ceai din frunze…acu să-i dăm cărbunii ceia…”. Eram atăt de slăbită, dar am înţeles că s-a recurs la dedeochiul Ortanţei, Tata săracul, credea că-i moare fata!

Am auzit sfârâitul cărbunilor în apă „…ai loat-o di noapti Ghiorghi, îi ni-nceputî?” Apoi, tot ca prin vis, aşa cum o văd şi acum, am văzut cea mai frumoasă femeie apropiindu-se de locul în care zăceam; era Ortanţa şi nu era ea: înaltă, dreaptă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu pielea albă, cu basmaua cea neagră înnodată sub bărbie…ţinea cana cu apa de la cărbuni şi m-a ajutat să mă ridic şi să beau „… o gurî, fata mamii, numa o gurî, ş-apăi îţ dă mama gutăi, iaca, ţ-am adus gutăili…”;

Am băut apa şi am primit o feliuţă de gutuie…n-are rost să spun despre senzaţia de leşin care m-a cuprins atunci, aveam impresia că mănânc moaşte…apoi, mai târziu, m-am iţit, atât cât puteam eu deschide ochii şi erau adunaţi toţi, în păr, Tata, la picioarele mele, Mama la locul ei, cu mâinile în poală şi picioarele pe cărămidă, Mămica plângând, Lula, Do…şi Tata, murmurând, ca un lait-motiv: „…Ortanţa…gutăi…cu noaptea-n cap…di la fântânî di la Hranici”

Binecuvântaţi fie, acolo unde nu mai este nici durere, nici suspin, Tata, Mama, Mămica şi biata Ortanţa dimpreună cu locul ei, care s-a dus după ea de parcă n-ar fi fost nicicând!

Luna ianuarie este o corvoada, cu tot cu Sf. Ioan (care la mine, traind oricum in afara oricarei atingeri religioase, este optional, dar recunosc ca-mi place sa primesc felicitari), cu tot cu frigul, cu tot cu iarna ma-sii-arunca-s-ar-pe-geam.

Ianuarie te face sa-ti faci planuri, iar mie nu-mi plac planurile. De Revelion chiar m-am distrat, a fost o noapte de-aia cu peripetii, in care fiecare zici ca a scapat din cusca si a facut toate tampeniile posibile. Poate o sa va povestesc alta data pe larg, ca a fost chiar hazliu. Doar ca trebuie sa cenzurez niste pasaje si acum nu am sita la mine.

In rest, Olga e racita de joi. Deci stam in casa.

Pentru mine, este intrarea in al treilea an cand nu ma urnesc. Deja simt cum picioarele mele iau forma si contondenta unei pietre. O sa ma mai misc eu cand o ploua cu popcorn. Sau poate la primavara. Hai cu primavara, ca nu mai e mult!

Pentru mine, anul 2021 a fost cel mai de cacat din scurta, totusi lunga, mea istorie. A fost anul dezamagirilor, al neintelegerilor, al plictiselii, al negasitului de munca, fara vacanta, fara oameni langa mine. Nu am mai scris, de-abia daca am citit, am profilul clar al unei conopide decerebrate.

Evident, a fost Olga. Ceea ce e minunat.
Au fost fetele pe care le-am cunoscut pe net si nu numai (pe unele) – stiu ele care sunt, si sunt multe – care mi-au mai extins orizonturile si cu care m-am distrat si cu care nu mi s-au mai parut toate zilele la fel.
Mi s-a publicat cartea. Cred ca in continuare ca va ramane singura publicata.

Pentru la anul imi doresc sa-mi gasesc serviciu.
Imi doresc sa merg pentru cateva zile la Paris.
Imi doresc sa tai de pe lista niste persoane pe care le cunosc de mult, care inca se mai denumesc generic “prieteni”, dar care nu mai au nimic in comun cu prietenia, cu bunatatea sau cu dragostea. O sa ma simt mult mai bine atunci. O sa-i pastrez pe aceia putini – si acestia se stiu – care au stiut sa ma iubeasca si sa-mi vorbeasca si de-a lungul acestui an in care nu am fost eu.

Replica serii de Ajun ii apartine gazdei noastre, Dragos: “Bai, dar tu ai facut-o pe fie-ta cu Dalai Lama de e asa de Zen?”

Asa se exprima Bila al nostru la adresa Olgai, a carei durere in cur la aparitia lui Mos Craciun nu poate fi descrisa in cuvinte. Celelalte trei fetite, Ana, Ada si Mara, erau in extaz, tipau, se buluceau una peste alta, au dansat, au spus poezii.

Olga nici macar nu s-a uitat la el. A stat fireasca pe genunchii omului la poza, nu s-ar mai fi miscat de acolo, dar nu pentru ca ar fi fost fascinata, ci pentru ca omul avea un costum pufos si confortabil.

La brad s-a uitat un minut, in sensul ca a tras un clopotel si apoi s-a carat in baia gazdelor, unde a tras toate cremele, sampoanele si periile pe jos. In rest, celalalte trei fetite au bagat-o intr-un cos de jucarii, unde Olga s-a jucat in armonie cu ea insasi cu ambalajele de la cadouri.

A mancat produse traditionale de Craciun, din toate cate putin, tare i-au mai placut.
Olga nu o sa tina minte primul ei Craciun cu Mosul. Dar eu o sa mi-l amintesc. Pentru simplul fapt ca eu sunt Grinch, iar ea mi-a cantat, un pic, in struna. Pentru ca e fiica mea.

Mergeam astăzi spre poartă cu Gabi Mihalache şi ne făceam socoteala: „în câte suntem astăzi soro?” „Păi să tot fim în 20 noiembrie”, zic io. „Daaa, e cinci şi uite-te şi tu ce vreme frumoasă!”, zice Gabi, şi tot aşa, tutuca cu de-ale noastre, până la Meteo, la 301. De ieri se simte un miros nemaipomenit de hoit în pădurice, ceea ce pentru noi înseamnă că cineva a „tranşat” problema celor patru-cinci căţelandri care erau gata să ne mănânce de fiecare dată când intram în raza lor vizuală. Trist!

A început şcoala, „copiii” de la Academia de Poliţie sunt prezenţi la datoria de a învăţa şi a munci pentru a deveni… nu ştiu cum se face, dar la ora trei şi ceva după amiază e plin de ei prin autobuz. Nu mai au şi ei program, treaba lor, problema e alta: ieri a fost kkrea Troiei în mai multe acte, vorba Floarei noastre, că era foooarte cald, autobuzul nu avea aceu (limbaj măăăă, aicea la mine), iar copiii erau o poezie: toţi cu mâinile pe sus, să să aeriseşte la subţiori – da’ nasurile poporului muncitor cu ce sunt de vină că acolo de unde vin ei, apa se foloseşte pentru pus în vin?

Puţeau frate fo doi, de mi-am cerut scuze în gândul meu la toată muncitorimea din Pipera pe care am bodogănit-o pe acelaşi motiv, ani la rând! Cireşul de pe tort a fost un băiat dă băiat frateeee, cu muci în freză evident, în Băneasa se mai poartă, care ne povestea el cu voce cel puţin tare, tuturor, recordul personal: şapte (7) restanţe a avut în vară şi trei (3) re-re-uri! El era de la judiciar, da’ cică recordul absolut îl are unul de la jandarmi, cu patru re-re-uri.

Acu să nu credeţi că aş face în gândul meu vreo comparaţie cu studenţi de la facultăţile civile, care trebuie să facă o facultate la zi pentru a fi siguri că nu se trezesc la fiecare schimbare de regim că nu au diplome valabile, trebuie să aibă şi de muncă fiindcă chiria/căminul/mâncarea costă scump şi mulţi sunt pe cont propriu…nuuu, şi nici nu vreau să spun că la facultăţile civile, unii studenţi nu ard gazul/gazele şi că îşi trec toate examenele din prima!

Eh, m-am încălzit cam rău, dar lasă că prea îmi lâncezeau creierii în cap