Când munceşti mult, ai nevoie şi de un concediu ca apoi să poţi da randament, nu-i aşa? Cam asta am făcut noi săptămâna trecută, am plecat la plimbare. Si nu pe meleaguri străine, cum am tot obişnuit în ultimii doi ani, ci pe aici, mai aproape de casă. Pe la munte, că de mare suntem sătui.

Cazare era asigurată, ştiam asta cu o săptămână înainte să plecăm, era frumos, avea colac pentru WC cu floricele, deci era ok. Plecăm cu noaptea în cap şi ajungem la Bran, la doamna cu pricina. Noi frumoşi, zâmbitori, cu oboseala de pe drum, dar cu bun simţ la îndemână, vedem camerele, ne place, nu e colacul cu floricele niciunde, dar nu-i bai, merge şi aşa…

Doamna ne observă mai în floarea vârstei şi paaaaaaaac… ne trânteşte următoarele:

“Sper că nu aveţi de gând să faceţi petreceri, să daţi muzica tare, să faceţi gălăgie, că ştiţi… am o cameră ocupată cu nişte turişti care au venit la odihnă şi … nu vreau să fie deranjaţi. ”

“Say what?!?!?!?!?”

Având în vedere că eram 10 persoane, nici unul peste 30 de ani… i s-a explicat doamnei că nu suntem acolo să distrugem sau să deranjăm, dar nici să dormim de la ora 9 precum găinile sau oamenii cu mai multă experienţă de viaţă decât noi. Mă rog, tipa nu a înţeles ce i-am explicat noi, noi am înţeles că nu ne dorea să fim clienţii ei şi ne-am văzut de drum. Nu pot şti ce experienţe a avut cu alţii înaintea noastră de s-a simţit în pericol cu noi. Deci nu o judecăm…

Nu ştiu cum stă lumea cu mirosurile, dar eu am câteva întipărite bine în minte. Parfumul florii de liliac, al lăcrămioarei, al salcâmului şi am crinului. Nu al crinului imperial, deşi îmi place şi acela destul de mult, ci parfumul crinului alb de curte.

Eh, şi de ce când îi simt mirosul mă năpădesc amintirile? Pentru că în perioada asta a anului e sezonul crinilor albi, iar atunci când eram mică, în şcoala generală, ştiam că la festivitatea de premiere din ultima zi de şcoală îi voi duce învăţătoarei mele crini albi de la ţără. Iar asta se întâmpla an de an. Făceam aprovizionarea de la ţară, avea bunica mea, nu ştiu dacă mai are şi acum, o alee în curte plină de crini pe o parte şi pe alta. Si mie îmi plăcea să mă învârt pe acolo 😀 Ador mirosul crinilor albi.

Acum se face că am pe birou o vază cu mulţi crini şi m-au năpădit amintirile. Unii sunt imperiali şi unii de curte. Cine îşi poate imagina mirosul care e prin casă…

Nu, cred că am scris despre asta. Să scriu despre cât de nesimțiți sunt unii? Nu că am scris și despre asta și oricum o să-mi săriți iar în cap cum că fiecare înțelege diferit bunul simț și că ăsta e relativ, adică fiecare acționează cum crede de cuviință.

Să scriu despre faptul că miercuri am vrut să intru la Belly Dance la sală și în consecință m-am dotat cu eșarfă cu bănuți. Asta după ce m-am cam făcut de cacao în mai mult magazine. Dar… nu a fost belly dance și a fost Afro Dance. Drăguț, ce să zic?! Dar nu scriu nici despre asta.

Să scriu că deja am primit două mărțișoare și încă nu e 1 martie? Nu, nu scriu.

Să scriu că acum o săptămâna mi-a venit o idee bună de post, dar în juma’ de oră am uitat complet despre ce voiam să scriu și nici până în ziua de azi nu mi-am amintit? Nu că o să ziceți că îmbătrânesc și că ar cam trebui să iau pastile pentru memorie.

Să scriu că sunt un croitor desăvârșit și că am economisit bani scurtându-mi singură noii pantaloni? Nuuuu, că o să săriți pe mine că vreți și voi și nu prea am timp.

Să scriu că diseară mergem la Showtime în Phoenix? Nu, despre asta voi scrie când mă întorc de acolo.

Sau că săptămâna viitoare voi lucra non-stop? Oare voi mai avea timp de sală? Oare o să mă mai suporte cineva? Cred că voi avea o stare…. Dar nu scriu că asta ar însemna să mă plâng.

Nu știu despre ce să scriu. Habar n-am. Trage lumea să scriu și eu ori nu am timp, ori nu am idei.

Nu știu datorită vârstei sau nu, dar mi se întâmplă foarte des să mă enervez doar pentru că anumite lucruri nu sunt așa cum eu vreau eu să fie. Mă enervez dacă ambalajele sunt rupte aiurea, dacă hainele sunt aruncate oriunde în cameră, dacă nu e ordine pe masa pe care trebuie să lucrez… Și de cele mai multe ori țip sau mă cert cu cel/cea care mă provoacă în sensul ăsta.

Acum câteva zile am împrăștiat cereale prin toată casa doar pentru că ambalajul era rupt aiurea. Adică la întâmplare, adică nu era tăiat cu foarfeca și când au em luat punga cu cereale ea s-a rupt mai mult și mi-a scăpat, iar apoi am cules fulgii de pe jos. Tot cu câteva zile în urmă m-am enervat teribil doar pentru că niște haine erau aruncate pe un scaun. Vineri, la serviciu m-au apucat dracii când am realizat ce dezordine am pe birou și că nu puteam să mișc un pix.

Nu știu dacă e normal să am fixuri d-astea, dar sănătos nu e cu siguranță pentru că piticii încep să protesteze în astfel de cazuri și eu mă agit. Eh, după o anumită vârstă o iei din loc, dar e și asta o etapă. Gândul asta mă cosolează.

O zi mai faină decât asta nu se putea. De dimineaţă m-am enervat, pe degeaba zic eu, pentru că oricât aş încerca să conving că somnul contează şi că fără el nu faci nimic, ba chiar eşti mai obosit, nimeni nu mă crede. Cel care trebuie să mă audă se face că plouă sau ninge, după caz.

Aşa… La sală am “biciclit” (da, iar inventez cuvinte) de mi-au sărit capacele. Am zis că mor pe bicicletă… In fine, a fost fain.

Dar, totul a culminat cu Group Media Sud care mă oftica tot mai mult cu fiecare zi ce trece. Dacă altă dată maşinile lor aveau probleme cu uşile care refuzau cu orice chip să se închidă sau să se deschidă, în seara asta, una dintre maşini s-a oprit în mijlocul drumului şi nu a vrut pentru nimic în lume să mai pornească. Cică s-a rupt nu-ştiu-ce curea şi apa a sărit din locul ei. Doamne, nu pot sa cred ce prostii debitez, adică, nu ştiu dacă e bine ce spun

Şi…nea şofer ne-a ţinut pe loc preţ de 15 minute în aşteptarea următoarei maşini căreia trebuia să ne paseze. Ne-a pasat, adică ne-a dat un şut în popou, dar fără să-şi ceară scuze pentru întâmplare. Eh, aşa-i românul, nu ştie cuvintele magice. Daaaaar, nici în maşina nouă problemele nu s-au oprit.

La aceasta, uşa avea problema obişnuită, adică nu se deschide/ închidea uşa decât dacă insistai un pic. Adică, ce? Aşa se închide o uşă? Trebuie s-o gâdili, să-i spui poveşti, poate chiar să o rogi. Dar n-ai de unde să stii sa faci asta că na, eşti sofer şi nu ştii cuvintele magice. Aşadar, mai aveam un pic şi cădeam în nas din maşină pentru că uşa a refuzat să se închidă…. Dar, la naiba, n-am ptit nimic!

Vaaaai, ce zi minunată avem! Bineînţeles, asta după ce am ţipat un pic doar ca să mă descarc

Totul a luat amploare săptămâna asta când parcă toată lumea a luat-o razna. Băiatul unei colege se însoară, altă colegă se vrea “bunică “, încep să mă gândesc la bebeluşi şi uite că trebuie să mă şi duc la băieţelul unei bune prietene, Pili. Am început să fur cărticele în care se scrie despre “psihologia copilului mic”, nu incredibil dar surprinzător…să o şi citesc .

Toată lumea a luat febra copiilor, dacă e unul se mai face unul, dacă nu ai, începi să te pregăteşti, dacă nu te pregăteşti măcar te căsătoreşti…iar gândul zboară faaaar away. Oricum ideea şi acțiunea de concepere e frumoasă, începi să te gândeşti după ce afli că eşti însărcinată la seară/ziua când a fost conceput, începi să te pregăteşti şi să devii atentă cu tine şi mai ales, ce e cel mai frumos, să-l vezi pe EL disperat să te facă fericită.

Ce ştiu despre bebe? Păi… că percepe sunete şi zgomote din perioadă intrauterină, are reacţii diferenţiate de plăcere şi disconfort şi că rămân amintiri din aceeaşi perioadă, că recunoaşte vocea mamei imediat după ce s-a născut, iar suptul pentru sugari este activitatea relaxantă şi liniştitoare. De cum apare pe lume, bebele îşi anunţă venirea cu un ţipăt, îşi cunoaşte mama şi prin intermediul ei cunoaşte lumea. Mama îi asigură primele legături umane, iar experienţa cu aceasta îi va influenţa modul de a-i privi pe ceilalţi .

Concluzionând, nu ai nevoie de studii pentru a fi femeie, mamă. Să crești un copil este greu și e interesant cum suporți durerea bucurându-te de fiecare dată când simți ceva din tine, este greu când naști, când uitându-te la el câ plânge și nu știi ce vrea, ce-l doare sau ce are. Este frumos, greu, interesant, ludic, impresionant, satisfăcător…

Împreună cu Carmen am scris pentru Pili, mămică de câteva zile.

Prietenii mei ştiu că mie mi-e frică de apă. De apă multă şi nu de apa din cadă! Aşa că nici să nu vă gândiţi să faceţi vreo glumă pe tema asta. Tocmai din cauza asta eu nu ştiu să înot şi nici nu am de gând să învăţ vreodată.

Ei bine, acum realizez că mi-e frică şi de apa din calorifere. Cred că v-aţi prins despre ce e vorba. În fiecare an când se anunţă că se vor face probe la instalaţia de încălzire, eu stau cu ochii pe calorifere ca pe o bombă. Mi-e frică să nu tâşneacă din toate părţile.

În dimineaţa asta am auzit cum târâie apa în calorifer. Ce am făcut eu? m-am ridicat brusc din pat şi am controlat toate caloriferele din casă sperând ca din niciunul să nu picure. Eh, speranţele mi-au fost spulberate când din cel din bucătărie ţârâia apă. Nu multă. Cât să am eu ce şterge şi să nu mă pot băga în pat. În momentul ăsta am tot felul de scenarii în cap, că deh, sunt bună la aşa ceva. Îmi imaginez că vin acasă şi găsesc apă pe jos, că o să bubuie şi eu nu voi putea opri apa, o să mă simt ca în clipul ăsta.

Deşi îmi dau seama că aşa ceva nu se va întâmpla, şi că eu sunt paranoică acum, teama de apă există şi nu cred că voi scăpa prea curând de ea. Între timp sper să rezolv problema cu caloriferul din bucătărie şi să dorm liniştită.

Care este cel mai mare dezavantaj în a avea un animal în casă? Păi, fură lucruri! La modul cel mai serios. Mâţ al meu s-a pus pe furat lucruri şi numai din cele ce-mi aparţin.

Acum câteva luni mi-a luat husa telefonului, husă nouă, pe care a ascuns-o atât de bine încât nu am găsit-o nici în momentul în care m-am mutat şi am fost nevoită să golesc casa. Deci am pierdut o husă nou-nouţă!

Azi am descoperit că nu mai am lentilele de contact. A dispărut cutiuţa în care le ţineam cu tot cu ele înăuntru. Iniţial am vrut să-l arunc pe fereastră pe monstru, dar o scamă m-a reţinut. Şi ca să mă răzbun într-un fel l-am fugărit prin casă şi am făcut cea mai mare greşeală pentru că el s-a distrat pe seama mea. Lentilele tot nu le-am găsit deşi le-am căutat de mi-au ieşit ochii din cap. Sper să le găsesc într-un final pentru că de căutat nu mă las.

Animalele sunt nişte monştri care fură lucrurile stăpânilor. Abia aştept să aibă şi el diverse lucruri pe care să i le ascund şi să nu le mai găsească.

Sunt două anotimpuri ce nu-mi plac. Iarna şi vara. Dar şi mai tare urăsc perioada asta în care e al naibii de frig, vremea se schimbă de la o oră la alta, acum plouă, acum se opreşte ploaia, în casă e frig de tremuri din toate încheieturile şi asta te cam împiedică să faci orice… E aiurea, nu-mi place!

În dimineaţa asta când am plecat spre serviciu bătea un vânt de te lua pe sus şi pe deasupra plouase peste noapte. Bine, nu e nimeni vinovat că eu nu m-am uitat pe ferestră înainte de a ieşi din casa…Dar totuşi!

Stau sub pătură şi tremur. Până dau ăştia de la RADET căldură în calorifere o să tremur în draci. Mi-e să nu dezvolt vreu tic din cauza asta. Nu de alta, dar nu aş vrea să spună lumea că sufăr de Parkinson. E groaznic de frig. Nu mai ştiu câte haine să pun pe mine

Şi mai mişto e să nu ai apă caldă în peiroada asta. Să vrei să faci o baie fierbinte şi să rămâi doar cu dorinţa. Şi mai mişto e să fii răcit şi să vrei să faci o baie fierbinte. Şi acum tot cu dorinţa rămâi. Sunt vai de mama mea….

NU-MI PLACE FRIGUL!

Stau şi mă gândesc uneori cât de penibilă sunt în anumite momente. Câteodată uit să mă mai opresc din vorbit, alteori din râs, uneori uit să mai vorbesc şi tac aiurea, alteori mă supăr din nimic şi culmea, sufăr ca proasta. În momente d-astea (când sunt supărată) am în cap milioane de gânduri pe care vreau să le spun. Dar norocul meu e că sunt destul de raţioanală şi tac. Tac, tac până mă apucă dracii şi încep să torn. Mai grav e că după scene de genul ăsta, care sunt destul de rare, începe să-mi pară rău că nu m-am putut abţine şi că poate am spus chestii ce nu ar fi trebuit spuse.

În fine, ideea e că într-o zi trec printr-o multitudine de stări şi nu cred că sunt singura. Aşa e omul, în general. Aşa mi s-a întâmplat şi azi. De la veselie am trecut la nervi întinşi la maximum, apoi la plictiseală şi apoi la linişte interioară. Cum s-a întâmplat asta ? Păi e simplu…. Am vorbit cu multă lume despre mai multe subiecte, am avut de făcut diverse treburi, am stat aiurea, mi-am văzut de mine, mi-am amintit lucruri…. Simplu, nu?

Odată cu trecerea timpului încep să realizez că e bine ca atunci când sunt nervoasă să fiu singură, să fiu lăsată în pace, să nu simt nici o privire asupra mea şi asta pentru a mă putea calma. Când uit să mă mai opresc din vorbit e bine ca cineva să mă anunţe că e timpul să tac şi aducându-mi argumente îi voi respecta dorinţa. Când sunt fericită vreau ca cineva să împartă cu mine acel sentiment, vreau să vorbesc despre asta… Când sunt prea liniştită e pentru că nu am prea multe griji sau pentru că ceva mă opreşte din a mă manifesta.

Sunt momente când eşti penibil trecând prin astfel de “crize” şi asta se întâmplă atunci când eşti înconjurat de oameni, mulţi oameni. Şi sunt momente când îţi e bine trecând prin stări de genul ăsta. De ce? Pentru că eşti cu cei apropiaţi ţie sau pentru că eşti singur (mai ales când eşti nervos).

Şi cel mai bine ştiu să reacţioneze în astfel de situaţii cei ce-ţi sunt aproape, prieteni, familie… Ai mei prieteni ştiu că dacă-s supărată trebuie să-mi pună ceva Metallica şi îmi trece supărarea (eu nu pot să-mi deschid singură folderul Metallica, deh, sunt supărata! ) dacă vorbesc prea mult îmi spun să tac pentru că ori i-am înnebunit de cap, ori îi deranjez şi abia atunci realizez că am depăşit măsură, sor-mea ştie că dacă-s fericită trebuie să mă asculte până la capăt and so on…

Te gândeşti că ai putea să corectezi toate “defectele” astea, dar poate că ele te fac pe tine, ca om, să fii special, unic. Pentru ele te apreciază prietenii şi tot cu ele ţi-i pui pe alţii pe cap. În fond, suntem oameni şi cu toţii avem părţi bune şi părţi rele, zile mai bune şi zile mai rele…