Astăzi am savurat ultima zi din concediul de iarnă. Până în iulie îmi vor sfârâi călcâiele şi nu voi putea să protestez. Eh, lasă că e bine!

Mi-am amintit astăzi, nu ştiu de ce, de Manuela, Raluca, Cătălin şi Ştefan, patru oameni alături de care, şi cu ajutorul cărora, în urmă cu câţiva ani, am trecut de o parte urâtă şi grea a vieţii mele, o stare din care nu credeam că o să mai ies cândva! Spun că nu ştiu de ce, dar ştiu că nimic nu este întâmplător, şi dacă eu m-am gândit la ei şi am putut exprima asta în scris (pentru că, spun un secret, mă gândesc deseori la cele petrecute împreună), înseamnă că e de bine.

Şi mi-am amintit astăzi, tot aparent fără motiv, de perjii Cucoanei!
Drumul spre şcoală, la mine în sat era plin de ispite şi de locuri misterioase. M-am gîndit uneori că poate mintea mea creaţă le vedea aşa, că aveam prea multă imaginaţie; acum îmi dau seama că, probabil, fiecare copil are o lume în care se simte el bine.

De cele mai multe ori coboram prin Ponoare, mai ales dacă nu era după ploaie, când glodul argilos de acolo ne cam dădea de furcă. Ponoarele sunt un loc ca oricare altul, un maidan dintr-un sat, acum destul de sistematizat şi împărţit, şi distrus … când eram noi copii era o frumuseţe!

Punctul de atracţie era ştioalna, un ochi de apă mocirlos, pe seama căruia se puneau tot felul de legende, ba că vaca nu ştiu cui a intrat acolo şi nu a mai putut fi scoasă, nu mai vorbim de păsări şi animale mai mici, ba chiar şi o proastă de-a nu ştiu cui şi-ar fi găsit sfârşitul acolo (asta e chiar o poveste, probabil că femeia în cauză a fugit cu vreun drăguţ şi pentru spălarea obrazului familie, s-a dat vina pe ştioalnă).

Mămica ne-a învăţat de mici să ocolim locul, probabil în mintea ei, deşi nu ne spunea, îi era frică să nu păţim ceva … mai încoace, adică după ce am plecat eu şi poate toate surorile de acasă, am prins-o că arunca acolo sticlă spartă, ace de seringă, toate lucrurile potenţial vătămătoare pentru familie şi de care nu se putea debarasa altfel). Dacă ar fi după mine, Ponoarele astea merită pagini întregi, au fost leagănul …

Coboram aşadar şi începeam să casc gura; fiecare casă, curte, grădină, era analizată, fiecare arăta în interior aşa cum voiam eu, asortându-l în mintea mea cu cei care locuiau, eram mirată că este aşa de frumos la o vecină, deşi lumea din sat o ţine de rău că-i cam beţivă…casa Cucoanei nu mai există! Sau nu mai există în ceea ce a fost acolo, o căsuţă este, dar mă tem că cea veche a fost dărâmată şi s-a construit alta.

Cucoana era nânaşa Mamei şi a Tatei. O chema Maria, ca pe Mama (ăsta a fost unul dintre motivele pentru care ea a acceptat să-i cunune), însă tot satul îi spunea aşa: Cucoana! Făcea parte, cu numele, dintr-o familie înstărită, cu pământ şi prestanţă, care şi la vremea aceea, acum şi mai mult, avea o istorie de adultere, incesturi, fapte!
Când am ridicat eu ochii spre lume, Cucoana era singură.

Nu venea nimeni la ea, nu se ducea nicăieri. Casa ei era frumoasă şi misterioasă (bineînţeles!), cu pereţii vopsiţi siniliu şi lemnăria grena. Era acoperită cu şindrilă, destul de veche, plină, mai ales în partea dinspre livadă, de ciuperca aceea care, îndeobşte, atacă şindrila. Livada … locul plin de frumuseţi, pomii încărcaţi cu floare, fructele de mai târziu, o adevarată provocare pentru livada ceapeului şi pentru orice altă livadă dintre puţinele existente în sat!

Lăsam toate speranţele acasă când era vorba de „atacuri” pe care le mai executam asupra unor pomi pe la diverse case … ei, asta e, nu am fost tocmai o „fată” în copilărie! În primul rând era întunecoasă (am uitat să spun că era livadă de pruni, mai erau şi câţiva meri răzleţi), din cauza coroanelor mari, mai tinere sau mai bătrâne, unite, şi care nu lăsau soarele să pătrundă. Iarba dintre pomi era întunecată, cosită regulat de Cucoana, erau acolo cuşca câinelui, câteva căpiţe cu fân şi un minunat loc pentru toaste uneltele necesare într-o gospodărie, frumos curăţate după fiecare întebuinţare şi agăţate la locul lor.

Era de mirare cum femeia aceea, micuţă şi adusă de spate, foarte în vârstă, putea menţine locul aşa cum era: curat, îngrijit şi … misterios. Da, misterios, iar mai târziu, după ce i-am intrat în casă şi ne-am împrietenit, am fost şi mai convinsă că şi misterul era întreţinut de ea, de felul ei de a fi, de a vorbi şi de a se purta cu lumea.

Perjele (cei cărora nu le este ruşine să spună că sunt moldoveni, ştiu ce-s astea) după care ne topeam noi erau diverse soiuri, cu perioade de coacere diferită, practic erau fructe coapte din iunie până în octombrie. Aveau culori diferite, de la galben, până la vineţiu, erau desigur şi renumitele „perje care se coc verzi”, cum le spuneam noi copiii, uimiţi că deşi erau coapte şi dulci, rămâneau tot verzi … şi erau desigur ocazii în care cucoana, cu strachina de lut în mâinile uscate şi zbârcite precum crengile prunilor din livada ei, ieşea la poartă şi împărţea copiilor care treceau de la şcoală spre sat, celor cărora nu le era teamă să se apropie, prune galbene, verzi, vineţii …

Din păcate am reuşit târziu să mă apropii de ea; eram în clasa a opta, am mers la Moşi, trimisă de Mama şi Mămica, să-i duc ceva de sufletul morţilor. Nu era singură, am fost foarte mirată să o găsesc acolo pe Ortanţa, s-a purtat foarte politicos, mi-a dat o cheie de la un sertar, mi-a spus să îmi iau de acolo trei lei, erau acele monede, şi o turtă cu zahăr, şi dacă vreau, un borcan cu magiun.

Am stat puţin cu cele două bătrâne, am mâncat puţin din turta cu zahăr, apoi am plecat, urmărită de mirosul de magiun şi prune afumate („iaca, aestea-s din perjîi mii, eu li fac, ia vez, îţ plac?”), cu imaginea mobilei de lemn împodobită cu ţesături de casă, scoarţe înflorate, cele mai frumoase, unele dintre ele „ţăsuti di mama matali, Nataliţa, şî di fina Măria…”, cum mi-a explicat ea, pentru că am şi vorbit de una-alta, aşa ca „întri babi şî feti”. Am plecat apoi din sat şi …asta a fost!

„O murit şî Cucoana, sî ştii” a fost raportul pe care l-am primit la un moment-dat de la Mămica; după ce vorbeam despre ale noastre, care nu erau nici puţine, nici plăcute întotdeauna, îmi spunea câte ceva şi despre bătrânii satului. „Ei, da eu-s mulţumitî cî am mai putut s-o agiut cu câti ceva, aşa, cum am şî eu timp, cî după ce-i fost tu pi la e, îmi trimete vorbî pi câti-o fimei sî mă mai duc pe la e şî mă tot întreba di tini, cum înveţ … le-o plăcut la multi babi din sat di tini”.

Acum, când mă apropii de vârsta lor, încă îmi aduc aminte cu drag de fiecare dintre ele, de fiecare învăţătură pe care am desprins-o, urmărindu-le viaţa, cu urâtul şi frumosul ei, farmecul fiecărei zile pe care am trăit-o cât am fost între ele, şi pe care niciodată nu-l voi mai percepe la fel! Cred că marea mea dorinţă, dincolo de multe altele, mai reale sau nu, rămâne aceea de a fi cândva o babă de care să îşi amintească cu drag cineva, cândva!