Autor: Adina

Poate nu degeaba azi ma doare coloana mai rau decat in ultimele zile.

Poate nu degeaba citesc acum “Jocuri ale varstei tarzii”.

Poate nu degeaba uit sa-mi iau pastilele. Stiti voi, alea anticonceptionale. Da’ nu-i bai, ca in curand o sa uit sa fac si sex! 🙂

Poate nu degeaba azi mi-e tare dor de persoana care s-a bucurat cel mai mult de existenta mea, care nu m-a judecat si pentru care eram mereu cea mai buna: tata, care m-a lasat singura acum aproape 9 ani.

Poate nu degeaba ma alarmez cand ma gandesc la trecerea anilor. Mi se par foarte frumosi si irepetabili.

Poate nu degeaba m-am trezit trista, in loc sa ma trezesc vesela.

Poate pentru ca azi imbatranesc. Si parca nu cu un an, ca oamenii normali, dar cu 10 ani, ca in povesti 😀

Sper ca, inspre pranz, sa fiu un pic ma tanara. Macar la suflet.

De ce nu esti mai aventuroasa, mai toleranta? Nu stiu de ce. Am imbatranit probabil urat, suspicios, nu sunt invatata cu responsabilitatile care m-au cotropit. Si carora le fac fata, bag seama, in detrimentul firii mele. Inainte de Olga, jurasem sa nu ma schimb. Nu m-am putut tine de juramant. Merit pedepsita. Sau merit rabdare. Cred ca ma voi alege insa cu prima varianta.

Uneori, femeile isi doresc de la un barbat linistea, de la altul zbuciumul. De obicei, aceste lucruri ne sunt oferite de la persoanele pe care nu le-am ales sa faca asta, asa ca sfarsim in dezamagire. Facem portrete-robot si ne alegem cu Picasso. Si ei la fel, saracii. “Credeam ca esti altcumva?” Ei, ce sa zic, nu mi-am propus, dar te-am pacalit. Dar si tu pe mine. La inceputul unei relatii te arati relaxat si smecher si cool. Dupa aceea iti ies monstrii din ghivece si temerile din vietile traite anterior, dar tot in viata aceasta. Ceea ce iubesti la inceput, daca nu dispare, se transforma in ceva ce te enerveaza.

Ii felicit pe cei care stiu sa-si pastreze relatia si s-o imbunatateasca. Ii felicit cu gura mea de dragon care imprastie flacari si sper sa nu-i ating, ca sa nu le daunez si lor.

Niciodata nu m-am simtit mai batrana ca acum. Si este firesc. Niciodata nu am fost batrana ca azi.

Desi, uite, la 30 de ani m-am simtit mai tanara ca la 25. Eu cred ca gradul de tinerete tine de gradul de libertate pe care-l resimti intr-un anumit moment.

De batranete mi-este mai teama ca de moarte sau ca de singuratate. Mai intai, mie imi place singuratatea. Am invatat, destul de tarziu in viata, ca a sta uneori doar cu tine este un bine pe care ti-l faci, punctual si pe termen lung. Mai ales cand am ceva apasator dupa mine, ca acum… Consider ca numai eu pot lua hotararea cea buna, care sa ma fereasca mai apoi. Ii deplang pe cei fortati sa-si imparta zilnic traiul, de ani si ani, cu cineva, clipa de clipa. Ii banuiesc ca nu s-au descoperit pe ei insisi, ca nu au mai avut timp sa se intrebe ce mai fac, nu s-au certat pentru greseli, nu s-au felicitat pentru victorii, nu s-au strans in brate cand, uneori, poate le-a fost rece langa partener.

Singuratatea e OK. Dar batranetea…

Vine cu boli. Vine cu amorteli. Vine cu amintiri partiale, chinuitoare si jenante. Nu mai exista dans. Nu mai exista plimbari. Degetele intepenesc. Ochii isi uita rostul. Prietenii dispar. Corpul ti se schimba in feluri care te fac sa plangi.

Eu aproape ca am uitat ce faceam acum 3 ani. Am imbatranit prematur. Batranetea este ireversibila.

Radeam de oamenii care nu se impaca deloc cu varsta lor si vor sa para mai tineri. Acum nu mai rad. As face orice sa fiu tanara la infinit. Si nu se poate. Nu tine doar de silicoane, de botoxuri si de alte bisturiuri. E ceva pe dinauntru care moare cand incepi sa imbatranesti. Un raset violent sau o fusta mini nu mai pot aduce nimic inapoi.

Mereu m-am gandit ca as prefera sa nu mor batrana. Nu are nicio importanta cat o duci, daca nu mai esti la pace cu felul in care ai ajuns. Inca mai cred asa.

Incep sa ma termin….

8.30 dimineata. As putea dormi.

Dar tocmai mi-a mirosit a Craciun.

Inlauntru, o parte de-a mea mereu se va simti ca atunci cand de Craciun eram singura. Cand insiram stelute albastre prin toata casa si asteptam sa nu mai fiu singura. Cand preferam sa imi savurez nebunia si alienarea nedeschizand colindatorilor sau azvarlind portocale pe fereastra inghetata. Nu Craciunul acesta l-am urat eu, ci pe acela cand, inconjurata de lume care nu-mi apartinea, se presupunea ca sunt fericita. Stiu ca e un gust pe care, probabil, nu-l voi mai simti niciodata, pentru ca nu voi mai fi niciodata singura. Poate de-asta s-a si intors asa brutal, intr-o dimineata de septembrie, aparent fara legatura cu nimic. Aproape crud, impungandu-ma cu amintirea zaharisita a unei singuratati sculptate si coafate ca sa mi se potriveasca mie.

Daca unii oameni sunt facuti, de fapt, sa fie singuri? Daca pentru acestia orice alta incercare de socializare, fie ea amoroasa, materna, amicala, poarta de la inceput stigmatul esecului? Poate este un handicap, asa, ca oricare altul, cu sanse doar mincinoase de recuperare si reabilitare.

****************

Mi-am dat seama ca, de Sus, taica-meu e bunic. Ca si tatal lui Jim, de altfel. Poate s-au cunoscut deja, asteptand si ei pe culoarul unei maternitati paralele. Au dat mana si au baut o sticla paralela de vin. Jidvei. Fata paralela in iarba paralela.

Nu te-am mai visat de o gramada de timp, tata. Imi cer scuze, am avut alte treburi. Olga care nu mananca tot, crize de bila, mama care e pisaloaga cum o stii. Si-mi pare rau, ca uneori incerc sa-mi aduc aminte privirea ta si nu reusesc. Si sufar.

Stau intr-un bloc cu lume proasta. V-as da si adresa, sa veniti sa ne sprijiniti intr-un mars spontan 😀 . Dar nu vi-o dau, ca poate vreunul dintre voi pleaca si cu televizorul. Sau cu frigiderul. Ca e nou. Zanussi. Oferta. Ca alalalt se stricase. La propriu. Si la figurat. Asa, acum ca v-am si jignit si sunt sigura ca v-am captat atentia, sa vorbim despre vecini.

Ai mei sunt oligopati.

As putea incheia aici. I rest my case. Dar povestea merge mai departe, mult mai departe, cum ar spune Tudor Chirila intr-o cariera a lui din trecut.

Ni s-a stricat, dupa cum bine stiti dintr-un post anterior, interfonul. Apoi J a spart usa ca sa putem totusi sa intram la noi in casa. Desi asta se intampla acum n luni, nu s-a invrednicit nimeni sa repare paguba. Pana ieri, cand un nene ciufut si pe care jur ca o sa-l plesnesc intr-o zi cu caruciorul cu copil cu tot in el a carpit interfonul asa incat sa se deschida doar cu cartela.

Noi nu avem cartele. Noi avem doar cheie. Tot ieri a aparut o hartie pe usa care ne indemna pe toti tampitii fara de cartela sa luam din acestea de la casierie. S-a dus J. Nu aveau cartele. Urmuz si Tristan Tzara, pun pariu ca muriti de ciuda ca nu stati pe Teiul Doamnei!

La coada la casierie (unde l-au pacalit pe J sa plateasca si intretinerea 😀 ) am aflat cu stupoare ca eu si cu maica-mea, care nici macar nu locuieste cu noi (asta ar mai lipsi, ar fi gheatza pe pereti la noi in apartament, ca sa ajungem la vorba italieneasca “When Hell freezes over”) suntem cele mai nenorocite fiinte de pe aceasta scara B, cea mai debusolata scara B dintre toate scarile B ale pamantului. Cica s-a plans o cucoana (am observat eu ca acest cuvant, “cucoana”, e de rau) ca io si cu mama hranim pisoii din luminator, ceea ce alimenteaza PIB-ul de purici din subsolul blocului. Cica respectiva, manata de un simt civic admirabil, ne-a atras atentia in nenumarate randuri. Ceea ce eu nu-mi amintesc. J, spasit, si-a recunoscut vina: “Nu, doamna, eu ii hranesc pe pisoi”.

Fiind un taranoi cand nu e cazul si un timid cand iar nu e cazul, J nu le-a spus vecinilor ca pisoii din luminator sunt cea mai cuuuuute dintre probleme. Pe cacatii de vecini ii deranjeaza doi pisoi. Pe mine, de pilda, la luminatorul acesta ma deranjeaza mai mult ca e plin de tampoane folosite, cartofi stricati si aruncati de la etaj, sticle de toate formele si dimensiunile si multe, multe altele care ar trebui sa-si doarma somnul etern la ghena, nu in curtea interioara.

“Da”, o sa-mi raspunda vreo vecina suparata pe viata, “dar cu gunoiul ne-am invatat. Acu’ vrei sa facem si purici?”

Pentru copil nenascut! Sau pentru mine… Nici eu nu sunt sigura.

Azi am reusit sa spal o tona de haine, la masina, laolalta cu un ruj care se afla intr-o pereche de pantaloni. Rezultatele nu sunt chiar dezastruoase – cateva pete pe sosetele lui Jim (deci nimic care sa ma afecteze la modul direct) si tot rujul intins pe cauciucul acela care imbraca acel cerc din fata HUBLOUL masinii de spalat. Intrebarile care se ridica de aici sunt insa cele care ma deranjeaza.

De pilda: Daca in loc sa uit rujul in haine, voi uita, sa zicem, pruncul in hainele bagate la spalat? Si stiti ca masinile astea noi sunt smechere, nu prea poti sa le opresti asa, in procesul creatiei, sa le reduci la tacere, ca sa salvezi continutul. Trebuie sa le lasi sa-si desfasoare treaba completa, astfel se supara.

Sau: Daca eu nu sunt in stare sa bag niste amarate de haine la sucit/invartit/muiat/muit/spalat/limpezit/stors, atat, niste rufe care nici macar foarte jegoase nu puteau pretinde a fi, cum pot eu hrani/spala/culca/plimba un bot de carne unineuronal, care depinde 85 la suta de mine si 15 la suta, vai noua!, de taica-sau?

Eu cred ca nu tuturor ar trebui sa ni se permita sa facem copii. Inainte sa ne futem neprotejat ar trebui sa iasa un ochi ultratehnologizat din perete si sa ne evalueze capacitatile de virtuali parinti. Eu una as fi picat cu siguranta.

De aceea revin si intreb: are cineva o persoana de incredere care sa se converteasca in bona permanenta? Sunt dispusa sa fac pasul in spate si sa imi cresc vlastarul-porc precum odraslele regesti, cu doica si lacheu, daca as sti ca acestia stiu mai bine decat noi ce sa faca. De la mine, plodul va avea asigurate lectii de pictura, lectura, sculptura, cat mai multe sporturi si instrumente muzicale (ca sa stea cat mai putin pe acasa), tabere in Africa, excursii in the outer space si cursuri avansate de criminalistica si ecologie. Asa, sa nu ziceti ca nu ma preocupa desavarsirea porcului ca persoana educata si deschisa lumii.

Despre parintii lui, porcul va avea de spus atat: “Tata si mama erau niste meseriasi. Au baut si o sticla intreaga de whisky ca sa ma faca pe mine. Niste legende!”

Draga jurnalule,

marti, la ora 9 seara, l-am cunoscut pe cel mai enervant om din lume. Din punctul meu de vedere.

marti, la ora 5 dupa-amiaza, am considerat ca suntem suficient de experti in psihologie felina si infantila dintr-un foc. Stiti, la noi pisica Ira a inceput sa uzufructeze de bunurile copilului inca nenascut. Preferatul este un balansoar negru in care Ira se simte ca in rai. Doarme, se intinde, se alinta. Ne-am decis insa sa-i aratam ca nu e al ei, dupa cum nici in camera unde va dormi plodul nu mai are voie sa calce. Si cum bataia nu serveste la nimic in cazul acesteu creaturi, am recurs la varianta generozitatii. Adica i-am cumparat si ei un patut din acela rezervat animalelor in care sa doarma cat vrea.

Se pare ca nu am inteles nimic. Pisicile nu sunt facute sa doarma unde vrem noi, ci unde vor ele. Asa ca pana la ora iesirii noastre din casa (cu putin timp inainte de intalnirea cu cel mai distrus om adica) Ira impinsese cat colo patutul ei, nu colabora deloc cand o tranteam cu forta acolo si se speria de el ca de dracu’. Operatiune esuata, ne-am zis si am lasat-o balta.

Am plecat sa ne intalnim cu niste oameni misto, grup in care se strecurase, dupa cum am mai mentionat, si cel mai terminat om din lume.

Cand am revenit in casa, pe la 2:30 noaptea, Ira se odihnea in noul ei cosulet, ca un covrig triumfator si ne privea cu sfidare in ochi. Se convinsese singura ca e bine si acolo. Sper sa nu revina la patuturile copilului.

Marti spre miercuri, pe la ora 2:00, deci dupa ce am data nas in nas cu cel mai oligofren om din lume si inainte de a constata ca pisica a luat singura niste decizii pentru viata ei, am ajuns in fata blocului cu Jimerino. Si am observat amandoi ceea ce stiam deja: ca nu merge cheia de la interfon. In consecinta, am inceput sa facem ceea ce ne fac si noua altii: am inceput sa sunam metodic la apartamentele din cacatul meu de bloc. Din 20 de incercari nu ne-a raspuns nimeni. Nici macar sa ne futa in gura. Cu atat mai putin sa ne deschida.

Asa ca J a inceput sa traga de usa de la intrare, in ciuda protestelor mele incipiente. Apoi, cand era sa plang de nervi ca nu pot intra in propria casa, i-am acordat incuviintarea mea sa distruga usa de termopan. Ceea ce a si facut, dupa ce i-a aplicat cateva fortari spectaculoase. Nici macar atunci nu s-a trezit vreun labagiu.

Pai ce cacat? Nesimtitii nu repara interfonul, nu mai au cartele din acelea care si ele fac parte din alternativa de a patrunde in bloc, nu se trezesc sa deschida unui vecin. Noi ce sa facem, sa asteptam ora 6 dimineata pana pleaca vreun amarat la uzina sau la furat din RATB? Ia mai dati-va in pula calului! Sa nu va mai prind la usa mea, ca va si bat! De-abia astept sa zica vreunul ceva de usa de la intrare, ca ma si bat cu ei.

Sa cheme si Politia, astept cu interes.

Eu una recunosc: eram cam prostuta. Munceam la Sportul romanesc si apoi la mare, la Insolatia, alaturi de colegii mei de facultate.

Aveam un prieten.

Mai treceam pe la facultate. Nu ma speteam, dar eram acolo.

Ma certam cu parintii.

Mergeam sa dansez. Din cand in cand ma imbatam.

Eram de-o simplitate si de-o banalitate strigatoare la cer. De-o plictiseala sora cu moartea.

Acum doua zile, o fata si un baiat, studenti la medicina in civilizata Timisoara, fiecare in varsta de 20 de ani, au ucis cu sange rece un om, l-au transat si se pregateau sa scape de el mafia style. Fata era tarfa, iubitul ei ii era peste.

Voi ce faceati cand aveati 20 de ani?

Este ciudat cum reactioneaza oamenii cand in viata unui prieten apare o schimbare.

In 2001, cand a murit tata, prietenii pe care ii consideram cei mai apropiati, cu care o ardeam zi si noapte, de prin clasa intai asa, s-au evaporat in patru vanturi. Pana sa le zic ca omul si-a platit definitiv pacatele, tasht!, nu mai era niciunul dintre ei prin preajma. Pe asta nu o zic cu repros si cu batai de piatra, pentru ca oamenii astia oricum nu-mi citesc blogul. Nu zic, ascultau mici drame zilnice, ne ajutam unul pe altul. A fost felul lor de a spune ca problema mea este prea mare pentru ei si s-au retras. Au aparut mai tarziu, treptat, unul chiar si-a cerut scuze ca m-a lasat la greu. Apoi inca una. Oricum, ca orice relatie reincalzita, iubirea noastra de betivi nu a mai durat mult. S-a terminat chiar in scandaluri. Ca asa se intampla cand se aduna reprosuri neexprimate.

Atunci, cel mai mult m-au sprijinit niste persoane pe care le cunoscusem de curand.

Acum, de cand sunt gravida, fenomenul nu este atat de pregnant (ia si jocul de cuvinte!) Dar este! Unii vechiuti s-au retras din peisaj discret, na, unde mai e tovarasia de pahar si umblatul pe patru carari prin cluburi?, unde mai e barfa la care nu mai sunt chiar conectata?, iar unii nouti sunt surprinzator de atenti si de protectivi.

Uneori ma bucur ca nu am mai multi prieteni, sincer. Ca asta inseamna si multe dezamagiri.

Oricum, am tras concluzia ca ne facem mai dezirabili daca nastem pe cineva si devenim cumplit de agasanti in momentul in care ne moare cineva. Ar trebui, culmea cinismului, sa fie invers. Ca poate copilul meu se dezvolta intr-o maimuta urlatoare, enervanta si razgaiata. Ala mort, saracu’, cu ce te mai poate deranja? Ca doar nu te bantuie…

De altfel, genul asta de atitudine m-a facut sa ma obisnuiesc cu ideea ca extremele, bucuroase sau triste, din viata ta le traiesti singur sau cu inca 1-2 oameni.

Superficialitatea este, de fapt, marele colac de salvare al omenirii.

Da, merg foarte mult cu taxiul. Nu, nu neaparat pentru ca sunt comoda si gravida, ci pentru ca asa m-am obisnuit de vreo sapte ani incoace. Cand vreau sa ma rasfat, ma urc in taxi. Cand vreau sa par cool, merg pe jos. E un stil de viata. Nu mi-as cumpara masina nici pe gratis (sau poate atunci, daca are marca si culoarea care-mi convin mie). Urasc condusul, mi se pare pierdere de vreme in Bucuresti. As fi in stare sa las masina in voia Domnului in mijlocul intersectiei si sa ma duc pe drumul meu nemotorizat.

Din cauza faptului ca ma dau mereu cu taxiul, nu mai simt nicio placere in a dialoga cu taximetristii. Pe nicio tema. Vremea probabila, basescu, steaua-dinamo-rapid. Toti sunt niste academicieni fara noroc, in opinia lor, deci nu are rost sa incerc sa ma ridic la nivelul lor, pentru ca as esua lamentabil. Asa, mai bine privesc pe geam, de obicei, si vorbesc la telefon.

In ultimele sapte zile am dat de doi taximetristi total oligopati.

Unul a reusit sa ma treaca cu suta la ora peste opritoarele de viteza (opritoare, retineti!) care au impanzit orasul. Asta in ciuda faptului ca nici eu si, probabil, nici el nu am vazut o gravida mai gravida ca mine. Mi-a zgaltait produsul unic de conceptie de l-a dat cu mucii de totii peretii. Apoi, ajunsi pe strada la mine la 12 noaptea, i-a zis nonsalant lui J ca nu are rest la 50 roni. Dar stiti, tonul acela, jumatate nestiutor, jumatate jignit: “A, nu am rest la asa ceva!” Adica, genul “e afacerea mea si vrei sa am si marunt?” Adica, genul “e painea mea la mijloc si tu, cacatule de client, vii cu bani neschimbati?” Ne-a carat la un chiosc non-stop, la doua strazi distanta de blocul nostru, timp in care a pornit din nou aparatul.

In acest timp, mie imi crestea nivelul, din toate punctele de vedere.

Am coborat, ca altfel imi scapa dreapta. J era neobisnuit de calm, astfel incat am crezut ca eu sunt nebuna (ceea ce sunt!) si ca omul nu a gresit cu nimic. Am zis, controlandu-ma: “Eu pe asta il reclam”. J reacts: “reclama-l tu, ca daca nu, il reclam eu”.

Asa ca l-am reclamat. Am vorbit si eu (mai civilizat), a vorbit si J (mai rough hardcore). Li s-a rupt lor piesa de la Maybachul lui Gigi ca l-am reclamat io pe nea taximetrist 45 de la As. Am insistat pe faptul ca nu e obligatia mea, ca platitor, sa am schimbat. Dar bacsis tot i-am lasat, dovada ca suntem un cuplu de bovine sinistre.

Azi, cand ma intorceam de la spitalul de bovine gestante, am dat de un nene, cu vata in urechi (apropo, data viitoare imi bag si io pufuleti in dinti si floricele in nas) care de la Polizu pana in Tei a incercat sa ma converteasca la nu stiu ce religie se converise si el acum cativa ani. M-a obligat sa ascult Radio Credinta Vesela sau asa ceva (94,ceva, daca va pasioneaza) unde se vorbea despre familie, rostind, dupa fiecare femela intervievata: “Asta e crestina, bravo ei!” Aleluia, miruieste-ne pe noi! La final, cand i-am dat banii, mi-a dat o carticica de 5 centrimetri pe 7. “Daca o cititi pe asta, nimic nu va mai trebuie”. Eu voiam sa ma apuc de ceva Rushdie sau ceva restante vechi din colectia Cotidianul, dar am renuntat.

Pe asta il chema Iosif. Daca vreti sa treceti la religia lui sau sa-l agatati sau sa va plimbe cu taxiul, ma contactati in privat si va dau numarul sau de telefon.

Pace cu tine, cetitorule!