Fără categorie

Ba nene! Iar am niste draci din aia, cei mai furtunosi. Pe specimenul baba de cartier care nu are ce face si pleaca de acasa pe polei, desi are 94 de ani si 219 kile. Nu le mai halesc!

Recunosc ca, din punct de vedere bunicesc, eu sunt cam sociopata. Nu am avut bunici, cunosc, pierderea mea!, deci nu am habar ce inseamna dragostea si atentia buniceasca. Am avut in schimb o hoarda de matusi si unchi pe la Buzau, Mizil, Ploiesti, Campina.

Ei imi acordau pe timp de vara azil la, cat sa-i scape pe ai mei de plod, dar nu-mi acordau si rasfatul cuvenit si mult obisnuit. Dimpotriva, scatoalcele impartite cu justete celor 8 verisori cat populam, pe vremea aceea, curtile dumnealor.

Asa ca, sa ma iertati, nu am fost in pozitia de nepoata de bunica, nu apreciez efuziunile babelor de pe strada la adresa copilului meu.

Incepe cam asa.
– Vai, ce draguta e! Manca-o-ar mama! – sasaie baba de cartier care nu are treaba acasa.
– Multumesc, schiteaza vipera de Oana un zambet politicos, dar nervos.
– Cum are ea caciulita si fularas! – continua, cu priviri inchizitive, Tanti Nimeni. Doar-doar o intrezari o crapatura prin care copilul sa fie atacat de ger.
– Are, are… (in gand: cum pula mea sa nu aiba, ca doar nu e copilul lui Mos Craciun).
– Daaaa’ nu sta cam stramb in carut?

Aici boiling point-ul meu se apropie vertiginos. Da, copilul statea stramb in carut pentru ca acest copil sta stramb in carut. I se rupe in 14 ca, stand stramb si relaxandu-se si dand din picior si adormind si simtindu-se bine, deranjeaza dorinta de simetrie a babei de cartier pe care nu o cunoaste nimeni, dar care simte nevoia sa se bage in seama.

AUZI, LUME! Problema era ca plodul MEU statea cum voia muschii LUI in carutul LUI.
Dar asta nu e tot!

Maica-mea, care se uita in gura tuturor handicapatilor, se repede la fie-mea si vrea s-o indrepte. Poate v-am mai spus, mama are un apetit pentru straini ceva de speriat.

Si aici m-a apucat isteria.
Nu-mi mai amintesc exact.

Ceva de genul “Pai ce cacat, femeie, tu te iei dupa toate babele handicapate care comenteaza ceva de copil?” Si am disparut de langa ele, ca le luam si la bataie.

Tineti minte intrebarea aia: ”unde se duc batranii la toate orele?” Am gasit raspunsul. se duc sa agate femei mai tinere cu copii, ca sa le terorizeze cu sfaturi despre vestimentatia, postura si comportamentul copilului.

De-acum o s-o leg pe Olga cu lanturi de masina, ca sa stea dreapta in carut. In rest, luati pasaretul batran din calea mea cateva zile, ca nu sunt deloc amabila.

Ce o sa scriu acum aici o sa sune a cliseu, dar imi asum riscul.
Dintre toate cadourile din lume pe care le-as putea primi, cel mai urgent mi l-as dori pe ala, cel mai bun prieten.
Nu, nu un caine.
Da, un diamant.

Ma uit acum pe fereastra, bate soarele in particulele minuscule de zapada care se scutura din copaci. Ma ametesc.
Nu vreau sa aiba semnificatie, nu vreau sa fie montat pe un inel. Cel mult atarnat pe un lant, sa-l tin langa piept.

La diamant ma fascineaza inutilitatea frumusetii. Imi plac la nebunie lucrurile inutile. Poate prea mult. Poate de-asta am o colectie intreaga de amintiri si reusite futile. Dar sunt ca diamantele pentru mine. Pretioase, desi nu moare nimeni daca le arunci la closet.

Vreau un diamant prin care sa privesc ca printr-un pahar cu vodca Finlandia si prin care sa vad mai frumos.

Poate ca ati inteles totul din titlu. Totusi simt nevoia sa explicitez.

Am iesit azi afara cu carutul. Ajung cu plodul incarutat pe Doamna Ghica, eliberez plodul pentru a merge pe jos.
Plodul impiedicat de vesminte si incaltari sta nitel pe loc, apoi intra intr-un gang. Stiti de care! De-ala facut ca, atunci cand treci prin el, sa te pisi pe peretii lui sau macar sa-ti lasi cainele sa se pise acolo.

Obisnuitul gang bucurestean, unde se aduna miresmele cele mai seducatoare. Eternul gang pe care nu-l traversezi noaptea, caci la capatul celalalt s-ar putea afla un cetatean care ti-ar putea oferi 3 grame de coca sau un cutit in omoplati, in schimbul telefonului mobil.

Ma duc dupa copil, il inhat, il duc inapoi in strada. Copil intra in gang. Din nou. O insotesc pana la jumatate, apoi ii zic: “Pa, Olga, mama pleaca!” Si ma indrept spre capatul luminos. Ma intorc sa vad ce face. Ma urmareste fara regrete din priviri. Se intoarce pe calcaie. Si fuge tropaind in directia opusa mie, ca si cand ar fi scapat de o bataie de cap.

Ca si cum ar fi avut o treaba acolo, in capatul naspa al gangului. In plus, e clar ca nu are notiunea abandonului, atata vrea cat EA este cea care ma abandoneaza pe strada.

A, si seamana teribil cu Goanta, canisul nasi-mii. Ala, cand il scoteai la plimbare, te tara la fiecare scara de bloc, ca el credea, saracul, ca a ajuns acasa si voia sa intre. Iar eu trageam de lesa aia de-l strangeam de gat pe animal.

Mai mergeam trei metri normal, alta scara de bloc, alta smucitura, acelasi Goanta care dadea cu capul in geamuri… Asa si Olga. Se agata de toate usile de magazin, de bloc, de exchange, de pariuri, de shaorma…. Iar eu incerc s-o smulg, iar ea se prinde si mai tare… Si tot asa.

Hai ca am inregistrat o premiera azi.
Olga aproape lesinata din cauza febrei. Pe la 4. Bag termometrul, fac un soc. 39 grade, conform aberatiilor lui Celsius.

Insfac animalul bolnav, il imbrac, dau fuga cu el la spital, la Emilia Irza.
Unde, surpriza mare, copilul nu are nici pe departe 39. Ci 40,5. PATRUZECI CU CINCI!
Doctorita zice: “Nu plecati pana nu scade febra!”

Si iat-o pe Olga dezabiata la pampers-ul gol si infasurata pana la gat cu un cearceaf cu apa rece. Impachetata. Casper, fantoma bolnava. Temperatura i-a scazut, dar foarte greu. La 38,8 ne-au dat drumul acasa. Ajunsa acasa, a facut 37,5 instantaneu. Nu-mi explic cum…

Din hemograma a reiesit o bacterie la limita, deci o trecem pe antibiotice. Oricum, bine ca am aflat pontul cu impachetarile cu apa rece, ca pe asta nu o stiam. E buna de tot! Si eficienta!

Cacat! De unde au plozii puterea de a face febra 40 si peste??? Ca eu daca sunt pe punctul de a crapa, mai mult de 38,5 nu dau

Daca ar fi pe lumea un verb care sa ma defineasca, ala ar fi “a ma indoi”.
Pe vremuri apuse, eram cea mai credula creatura de pe fata pamantului. Credeam pana si glumele, desi radeam la ele. Stiam ca sunt glume, dar undeva, intr-un locsor obscur al mintii mele ma intrebam “cum ar fi sa fie asta o chestie adevarata? N-ar fi chiar tare?”

Acum, sunt pe dos. Nu cred nimic. Uneori, in momentele de luciditate (rare si mai zapacitoare ca oricand) ma intreb daca asta nu este cumva o boala. Paranoia schizoida sau mai stiu eu ce…

Toma Necredinciosul, daca il luam la expertiza criminalistica post-mortem prin deshumare si analiza la laborator, are ADN-ul meu si eu pe al lui. Sunt gata sa pariez un milion de euro pe chestia asta. De fapt, cred ca il depasesc pentru ca deviza lui, “Nu cred pana nu vad”, cade in fata devizei mele, “Nu cred nici daca vad”. Totusi, ca stramos, e destul de valoros. Imi place de el. Am cu ce ma mandri. Doar ca era o forma inferioara mie.

Fie-mea, cand o sa invete ea sa vorbeasca, adica prin 2025, nu o sa invete de la noi. Si nici datorita noua.
O sa invete de la pisica Ira, s-o tina Dumnezeu sanatoasa inca 40 de ani, daca se poate.
Numai cand o vede pe Ira devine vorbareata, pe limba ei de pe planeta Zorg. Rade si boscorodeste si da din maini – pisica o face cu adevarat fericita.

O striga cu o intonatie inalta si foarteeee vesela “Heeeeei, heeeeei”. Si incearca sa-i mai spuna ceva in timp ce pisica nu stie unde s-o taie mai repede, ferindu-se circumspecta de efuziunile Olgutei.

Ira se arata si foarte protectoare. Cand plange Olga din camera ei, este prima la usa. Cand ii facem baie, sta cu noi, ne supravegheaza. De multe ori doarme alaturi de copil somnul de dupa-amiaza. Nu alaturi de copil in pat, ci in aceeasi camera.

Ma bucur din toata inima ca am pastrat pisica asta minunata. Ca nu m-am luat dupa cei care ma “invitau” s-o dau. Apreciez la ea diplomatia. Cum prefera sa plece de langa Olga cand o trage de coada si de urechi, in loc s-o muste sau s-o zgarie.

Stiu ca va veni si momentul cand se vor bate, ca nici pisicile nu stau excelent cu rabdarea, dar cred ca Ira ii da Olgai sansa sa mai creasca putin. Acum parca isi da seama ca nu are adversar – un ghindoc fara reflexe formate ca lumea, fara mobilitate, care e hranit cu lingurita de catre mine si care miauna mai tare ca pisica.

Sunt prietene. Probabil asta e prima prietenie din viata Olgutei. Sper s-o guste cat poate ea de bine, mai ales de acum incolo.

Amintirea si apropierea inerenta a zapezii ma face sa paralizez pe dinauntru. Hainele groase ma despart de lume si mi-e frig deja acolo, in jacheta, in vesta, in pantaloni. Zilele astea m-am facut mai buna. Dar sunt buna doar pentru ca mi-e teama. De iarna care o sa vina, asa, intr-o zi, cat zici “pis-pis” si te uiti pe geam si apoi te uiti pana in cuptor si cand te uiti iar pe geam iarna e dincolo de geam deja.

Si e si inauntru.
In prima zi de iarna, nu mai cunosti pe nimeni. Nu mai ai familie, nici prieteni, nici amici, nici vecini. In prima zi de iarna, in fiecare an, esti atat de singur incat nici pe tine insuti nu te mai stii. Mainile iti ingheata pe albumul vechi cu poze din timpul verii.

Si regreti ca nu ai prins destula mare sau destule iubiri sau destule frunze verzi. Si anul care o sa vina nu o sa fie la fel. Nimic, nimic o sa mai fie niciodata la fel. Caci frigul intepeneste si corodeaza si corupe si caldura care vine peste un an nu mai stie sa repare ce s-a stricat peste iarna.

Cel mai urat mi-e de frig pentru ca seamana cu batranetea. Ati intalnit vreodata un batran cald? Eu nu. Sau nu mi-i mai aduc aminte. Pana si eu am imbatranit si nu mai pot fi calda. Deci am dreptate.

Iarna trecuta s-a scurs mai devreme decat vara aceasta. Totusi, iarna trecuta am parcurs 100 de ani, iar vara asta nu a numarat nici macar o zi. Vara nu imbatranim. Doar ne coacem si asteptam sa ne manance cineva, poate la inceput de toamna, si sa spuna “Asta a fost cel mai gustos fruct intalnit vreodata”.

Dar degeaba.
Pentru ca apoi se asterne frigul. Si inimile mor. Si iubirile mor. Prostilor! Daca nu v-ati oblojit inimile pe timp calduros, daca nu ati gasit dragoste in ele si iertare, pe urma e prea tarziu. Si verile nu se intorc. Numai iernile…

Pentru ca vorbeam in postul trecut de jucaria preferata, azi o sa si vi-o prezint. Fara poza, caci nu le am cu pozele. Dar o sa aveti incredere in forta mea de descriere, recunoscuta deja. Am gasit poze. Intr-adevar, jucariei nu i se vede capatana, dar, credeti-ma, nu este esential.

Jucaria preferata a Olgai este o girafa albastra, nu mai inalta de 20 de centimetri. Eu cu taica-sau sustinem ca e girafa, pentru ca are niste pete, tot albastre. Intr-adevar, gatul nu este foarte lung ca s-o recomande drept girafa, mai ales ca are un fular infasurat in jurul acestuia.

Unii spun ca e magar, altii ca e caprioara sau cerb. In poza de mai jos, este chestia albastra de sub Olga, care incearca sa doarma intr-o camera de hotel, la 2 jumate noaptea.

Dar partile care o fac pe girafa asta favorita plodului sunt urechile si coada. Olga le mesteca pana o ia cu lesin. Nimic nu e mai bun de morfolit decat coada girafei. Il umple de saliva, il linge, e ceva de vise rele. Cand am fost la mare am fost obligati sa dormim in pat cu Olga, deci automat si cu Girafa, care, din cauza faptului ca fie-mea o tine numai in gura, putea ingrozitor.

Stiti mirosul ala de textile jilave, a caror udaciune nu trece niciodata? E, asa mirosea Girafa pe Litoral. Nu puteam atipi din cauza lui Girafa. Mi se facea rau la gandul ca Olga morfoleste non-stop chestia aia rau-mirositoare albastra.

Asa ca l-am spalat de mana si l-am pus la uscat pe balcon. In noaptea aia, Olga m-a tinut de mana ca si cum l-ar fi tinut pe Girafa de coada.

Ieri l-am bagat la masina de spalat, cu emotii, alaturi de hainutele Olgai. L-am asezat la uscat pe balcon, in caldura. Plodul l-a si zarit prin geam asteptand cuminte si a inceput sa bazaie dupa el, de am fost nevoita sa-l ascund. Aseara i l-am inapoiat, curat, parfumat, imbalsamat si uscat.

Sunt fetita-crima.

Am crize de curatenie uneori. Uneori=foarte rar. Ma apuca o data la 1.000.000 de ani si atunci sufar de o orbenie inexplicabila. Pentru ca ma sufoca tot, arunc tot. Fara sa mai filtrez. Acum doua seri, cu Jim alaturea, am aruncat o masa. Si astazi, singura-singurica, am aruncat 80 la suta din obiectele din casa pentru ca nu-mi mai placeau.
Inclusiv geaca buna de iarna.

Inclusiv capacul de la cosul de gunoi. Nu stiu ce demon pune stapanire pe mine de imi vine sa arunc tot. Mi-am ascuns si cupele de la scrima intr-un sac si sacul l-am pus pe balcon. Poate chiar e semnul ca trec in alta etapa, in alta dimensiune.

Dar in care?

***

Imi place foarte mult acest blog. Am descoperit un tip relaxat, care stapaneste condeiul, am descoperit umor si sport.

***

Olga a inceput sa suteasca de prin supermarketuri. Iti faci de lucru la iaurturi, ea, din carut, se intinde cat poate si da cu jula la Nesquick. Si a vrut sa-i ia unui nene berea din cos. In plus, o pui sa doarma.

Apoi nu mai auzi nimic si-ti zici ca a adormit. Intri incet in camera sa vezi ce face. Ea te intampina in pat, in picioare, cu jucaria preferata intr-o mana si cu un zambet tamp pe fata. Cred ca asta face mereu. Sta in picioare.

Cica maine se pleaca la mare, sa vada copilul aerosolii. Cu autocarul se pleaca. Am ceva emotii.

O s-o imbrac in cea mai adorabila rochita, ca sa para extrem de adorabila atunci cand va urla mai putin adorabil in urechile calatorilor inocenti. Singurul meu regret e ca nu avem o camera foto. Sa-i surprindem pentru posteritate muianul cand, de pilda, o sa inghita nisip.

Sper sa nu o pierd pe la mare. Ai mei ma pierdeau frecvent pe litoral. Noroc ca invatasem sa ma intorc singura, ca pe ei nu ma puteam baza.

Faza asta cu Olga la mare imi aduce aminte de copilaria mea. Stateam doua saptamani la mare in fiecare vacanta. Plangeam la plecare. Si acum plang. Oricum, ma distram de minune.