Atunci când începi o relație e ca și cum ai semna un tratat. Și deși nu-s de acord cu ideea de drepturi și obligații, acestea apar pe nesimțire, în total dezacord cu concepția mea asupra iubirii care presupune sentimente.
Începi frumos cu câteva cărți pe față. Pe care le alegi tu, cele pe dos le va întoarce persoana de lângă tine, cu timpul. La început e fantezie și minune, după care apar acele mici clarificări de situații.
Mai există cupluri care stabilesc traiectoriile de la bun început și spun ce le place, ce nu, cum să procedeze dacă… adică rup vraja și analitic și punctual dezvoltă vieți ipotetice.
Bun, revenind. Începi frumos și liniștit. Fără prea mari pretenții. Doar să vorbiți de 575 de ori la telefon, să vă vedeți cât mai des (uitând de prietenii care te așteaptă însetați la bere), să faceți dragoste cât mai pasional și mai emoționant cu lumânărici și declarații.
Apoi se instaurează starea de saturație pe care o depășești cu brio dacă ai ajuns în punctul în care iubești. Însă, mai apar și acele mici obligații. Cum ar fi: vizitele la medic împreună, petrecerile de la job, mesele în familie, cumpărăturile (dacă locuiți împreună), să vă ajutați cu orice se poate chiar dacă nu aveți niciun chef. Micile compromisuri că el vrea să se uite la meci cu băieții și tu vrei să te uiți la un film siropos, că tu vrei să te pupe și el se joacă mortal kombat pe xbox. Înțelegeți cum stă treaba.
Iar aici intervine habar nu am ce. Că ori reușiți să funcționați împreună, fericiți, împliniți și conștienți ori se duce de râpă totul.
Concluzia este că, în principiu nu ar trebui să existe drepturi și obligații într-un cuplu, ci libertatea de exprimare, comunicare, dăruire, lipsa așteptărilor, calmitate. Cei doi ar trebui să fie oaze de liniște și să se pună reciproc mai sus. Dar aici vorbim la nivel ideal.
Voi cum reușiți să depășiți momentele dificile în relație?