8.30 dimineata. As putea dormi.

Dar tocmai mi-a mirosit a Craciun.

Inlauntru, o parte de-a mea mereu se va simti ca atunci cand de Craciun eram singura. Cand insiram stelute albastre prin toata casa si asteptam sa nu mai fiu singura. Cand preferam sa imi savurez nebunia si alienarea nedeschizand colindatorilor sau azvarlind portocale pe fereastra inghetata. Nu Craciunul acesta l-am urat eu, ci pe acela cand, inconjurata de lume care nu-mi apartinea, se presupunea ca sunt fericita. Stiu ca e un gust pe care, probabil, nu-l voi mai simti niciodata, pentru ca nu voi mai fi niciodata singura. Poate de-asta s-a si intors asa brutal, intr-o dimineata de septembrie, aparent fara legatura cu nimic. Aproape crud, impungandu-ma cu amintirea zaharisita a unei singuratati sculptate si coafate ca sa mi se potriveasca mie.

Daca unii oameni sunt facuti, de fapt, sa fie singuri? Daca pentru acestia orice alta incercare de socializare, fie ea amoroasa, materna, amicala, poarta de la inceput stigmatul esecului? Poate este un handicap, asa, ca oricare altul, cu sanse doar mincinoase de recuperare si reabilitare.

****************

Mi-am dat seama ca, de Sus, taica-meu e bunic. Ca si tatal lui Jim, de altfel. Poate s-au cunoscut deja, asteptand si ei pe culoarul unei maternitati paralele. Au dat mana si au baut o sticla paralela de vin. Jidvei. Fata paralela in iarba paralela.

Nu te-am mai visat de o gramada de timp, tata. Imi cer scuze, am avut alte treburi. Olga care nu mananca tot, crize de bila, mama care e pisaloaga cum o stii. Si-mi pare rau, ca uneori incerc sa-mi aduc aminte privirea ta si nu reusesc. Si sufar.