Am stat mult în faţa monitorului, nu ştiu dacă am avut ceva în minte, cred doar că am tot înghiţit lacrimi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la o mamă care acum îşi jeleşte feciorul, o mamă pentru care nimic nu va mai fi la fel de acum înainte.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la un copil frumos şi deştept, care de sâmbătă a întors spatele prietenilor lui, încerc să îmi amintesc când am auzit prima oară de Jefe, apoi scurta perioada când ne-am conversat pe bloguri…mă uit la poze cu fete şi băieţi frumoşi, care nu ştiu ce să-i mai spună prietenului care i-a lăsat…mă întreb de ce?

Dar eu ştiu foarte bine că un copil care a plecat nu-ţi mai răspunde în veci! Eu îl plâmg pe Dănuţ de 25 de ani. Mama lui Alex îl va plânge de acum pe băiatul ei de 25 de ani veşnici! Undeva, alte mame îşi plâng copiii şi nu-i drept, nu asta-i legea firii!

Drum lin spre „locul cu verdeaţă”, Jefe! nin se va gândi şi la tine când va aprinde o lumânare pentru copilul ei…