Stau şi mă gândesc uneori cât de penibilă sunt în anumite momente. Câteodată uit să mă mai opresc din vorbit, alteori din râs, uneori uit să mai vorbesc şi tac aiurea, alteori mă supăr din nimic şi culmea, sufăr ca proasta. În momente d-astea (când sunt supărată) am în cap milioane de gânduri pe care vreau să le spun. Dar norocul meu e că sunt destul de raţioanală şi tac. Tac, tac până mă apucă dracii şi încep să torn. Mai grav e că după scene de genul ăsta, care sunt destul de rare, începe să-mi pară rău că nu m-am putut abţine şi că poate am spus chestii ce nu ar fi trebuit spuse.

În fine, ideea e că într-o zi trec printr-o multitudine de stări şi nu cred că sunt singura. Aşa e omul, în general. Aşa mi s-a întâmplat şi azi. De la veselie am trecut la nervi întinşi la maximum, apoi la plictiseală şi apoi la linişte interioară. Cum s-a întâmplat asta ? Păi e simplu…. Am vorbit cu multă lume despre mai multe subiecte, am avut de făcut diverse treburi, am stat aiurea, mi-am văzut de mine, mi-am amintit lucruri…. Simplu, nu?

Odată cu trecerea timpului încep să realizez că e bine ca atunci când sunt nervoasă să fiu singură, să fiu lăsată în pace, să nu simt nici o privire asupra mea şi asta pentru a mă putea calma. Când uit să mă mai opresc din vorbit e bine ca cineva să mă anunţe că e timpul să tac şi aducându-mi argumente îi voi respecta dorinţa. Când sunt fericită vreau ca cineva să împartă cu mine acel sentiment, vreau să vorbesc despre asta… Când sunt prea liniştită e pentru că nu am prea multe griji sau pentru că ceva mă opreşte din a mă manifesta.

Sunt momente când eşti penibil trecând prin astfel de “crize” şi asta se întâmplă atunci când eşti înconjurat de oameni, mulţi oameni. Şi sunt momente când îţi e bine trecând prin stări de genul ăsta. De ce? Pentru că eşti cu cei apropiaţi ţie sau pentru că eşti singur (mai ales când eşti nervos).

Şi cel mai bine ştiu să reacţioneze în astfel de situaţii cei ce-ţi sunt aproape, prieteni, familie… Ai mei prieteni ştiu că dacă-s supărată trebuie să-mi pună ceva Metallica şi îmi trece supărarea (eu nu pot să-mi deschid singură folderul Metallica, deh, sunt supărata! ) dacă vorbesc prea mult îmi spun să tac pentru că ori i-am înnebunit de cap, ori îi deranjez şi abia atunci realizez că am depăşit măsură, sor-mea ştie că dacă-s fericită trebuie să mă asculte până la capăt and so on…

Te gândeşti că ai putea să corectezi toate “defectele” astea, dar poate că ele te fac pe tine, ca om, să fii special, unic. Pentru ele te apreciază prietenii şi tot cu ele ţi-i pui pe alţii pe cap. În fond, suntem oameni şi cu toţii avem părţi bune şi părţi rele, zile mai bune şi zile mai rele…