Daca ar fi pe lumea un verb care sa ma defineasca, ala ar fi “a ma indoi”.
Pe vremuri apuse, eram cea mai credula creatura de pe fata pamantului. Credeam pana si glumele, desi radeam la ele. Stiam ca sunt glume, dar undeva, intr-un locsor obscur al mintii mele ma intrebam “cum ar fi sa fie asta o chestie adevarata? N-ar fi chiar tare?”

Acum, sunt pe dos. Nu cred nimic. Uneori, in momentele de luciditate (rare si mai zapacitoare ca oricand) ma intreb daca asta nu este cumva o boala. Paranoia schizoida sau mai stiu eu ce…

Toma Necredinciosul, daca il luam la expertiza criminalistica post-mortem prin deshumare si analiza la laborator, are ADN-ul meu si eu pe al lui. Sunt gata sa pariez un milion de euro pe chestia asta. De fapt, cred ca il depasesc pentru ca deviza lui, “Nu cred pana nu vad”, cade in fata devizei mele, “Nu cred nici daca vad”. Totusi, ca stramos, e destul de valoros. Imi place de el. Am cu ce ma mandri. Doar ca era o forma inferioara mie.