Poate ca mie imi este usor sa vorbesc. Pentru ca in viata mea nu mi-am luat o palma de la partenerul de viata. Mereu am spus ca la primul gest de violenta, oricat de neinsemnat ar fi el, mi-as face bagajul si as pleca fara sa arunc nicio privire in urma mea. Si mi-as lua si copilul.

Nu e poveste. In mii si mii de camine, mii si mii de copii traiesc zilnic in trauma si in durere. Pentru ca a-ti vedea mama batuta si abuzata inseamna o durere care, peste ani, se va cuantifica in realitati distorsionate, cu alte si alte victime. O lovitura aplicata de un parinte celuilalt si vazuta de copil nu inseamna altceva decat un lant de nefericiri care se porneste in semiinconstienta si se mareste ca un tavalug, cu consecinte terifiante in viitor.

Din nefericire, in Romania acestui secol proaspat, femeile inca au crescut cu prejudecata ca un camin nu trebuie rupt doar pentru ca, din cand in cand, ele isi mai iau cate o palma. Cate un pumn. Cate un picior in ficat. Cate o umilinta, cate o injuratura. Uneori, cate o cruce la capatai. Ca pentru copil trebuie sa existe si mama, si tata. Si nu mai vad ca, de fapt, echilibrul s-a rupt de mult in astfel de case, ca un copil nu poate creste la adapost intre doi parinti care pun in scena, zi de zi, un film inspirat din viata boxerilor de performanta.

Ma alatur acestei campanii care pune copilul deasupra abuzului familial. Acestei initiative care spune ca micutii nu trebuie sa primeasca violenta sub orice forma in loc de mancare si afectiune.

Nu e poveste! Sunt atatea si atatea povesti incheiate in lacrimi si neimplinire, alte atator femei care in numele dependentei financiare sau emotionale, in numele unei familii defecte, in numele unui sacrificiu inutil, isi plang viata din ochi invinetiti.