Fără categorie

Oh, zi frumoasă de joi

Prob­a­bil că îmi sorb cafeaua sub poama coaptă din ograda bunicii. Am lăsat totul în urmă şi-am por­nit într-o călă­to­rie a regăsirii, dar mai ales într-o călă­to­rie a dorului.

Pe lângă dorul de fiinţa sufle­tu­lui meu, bunica mea, mă apasă melan­colic amintir­ile copilăriei petre­cute la ţară. Ce vre­muri şi câtă viaţă curgea prin sătu­cul din Moldova. Acum toate-s triste şi pustii. Bătrânii au murit şi urmaşii au ales dru­mul oraşu­lui sau dru­mul altor ţări, în căutarea de mai bine.

Au rămas dru­mul cu colb ce-ţi rămâne pe picioare şi şanţurile adânci de la ploaie. Au rămas Ţintir­imul care tronează ca un stăpân dea­supra sat­u­lui, crucea de pe Per­chiu care se vede în zare şi câte-un lătrat de câine ici-colo. Râpele adânci se tot lărgesc şi pămân­turile rămân nelu­crate, pline de buruiană. Porţile-s mai mult fer­e­cate, pânzele de păian­jen înceţoşează privirea. Lem­nul şubred se îndoaie a senec­tute şi se înnegreşte de la vremuri.

Un sărut mâna din când în când. Un radio pe Româ­nia Actu­al­ităţi. Un cocoş mai curajos.

Au rămas în noi ver­ile cu strigăte şi chiui­turi. Vama Veche şi Metal­lica. Lem­nul ce tros­nea în fiecare seară în focul de tabără. Iubir­ile neîţe­lese sub clar de lună. Pădurea unde făceam pic­ni­curi. Corhana sus şi jos. Ulu­cul acum spart, atunci pregătit să ne spele cu apa rece de râu. Zilele de prăşit păpuşoiul sau cosit luţărna şi ser­ile calde cu apusuri magice.

Au rămas în noi toate şi-mi strigă vis­cerele de dorul lor.

Vă las în con­tin­uare să răs­foiţi micul proiect şi să ne reve­dem sănătoşi!