Probabil că îmi sorb cafeaua sub poama coaptă din ograda bunicii. Am lăsat totul în urmă şi-am pornit într-o călătorie a regăsirii, dar mai ales într-o călătorie a dorului.
Pe lângă dorul de fiinţa sufletului meu, bunica mea, mă apasă melancolic amintirile copilăriei petrecute la ţară. Ce vremuri şi câtă viaţă curgea prin sătucul din Moldova. Acum toate-s triste şi pustii. Bătrânii au murit şi urmaşii au ales drumul oraşului sau drumul altor ţări, în căutarea de mai bine.
Au rămas drumul cu colb ce-ţi rămâne pe picioare şi şanţurile adânci de la ploaie. Au rămas Ţintirimul care tronează ca un stăpân deasupra satului, crucea de pe Perchiu care se vede în zare şi câte-un lătrat de câine ici-colo. Râpele adânci se tot lărgesc şi pământurile rămân nelucrate, pline de buruiană. Porţile-s mai mult ferecate, pânzele de păianjen înceţoşează privirea. Lemnul şubred se îndoaie a senectute şi se înnegreşte de la vremuri.
Un sărut mâna din când în când. Un radio pe România Actualităţi. Un cocoş mai curajos.
Au rămas în noi verile cu strigăte şi chiuituri. Vama Veche şi Metallica. Lemnul ce trosnea în fiecare seară în focul de tabără. Iubirile neîţelese sub clar de lună. Pădurea unde făceam picnicuri. Corhana sus şi jos. Ulucul acum spart, atunci pregătit să ne spele cu apa rece de râu. Zilele de prăşit păpuşoiul sau cosit luţărna şi serile calde cu apusuri magice.
Au rămas în noi toate şi-mi strigă viscerele de dorul lor.
Vă las în continuare să răsfoiţi micul proiect şi să ne revedem sănătoşi!