Fără categorie

Ortanţa şi gutuile

Privit dindeal, locul Ortanţei era ca o oază întunecată pe şesul niciodată prea verde. Lotul cultivat cu porumb nu era prea mare, dar avea o nuanţă atât de întunecată de la plantele care creşteau înalte şi viguroase, de un verde intens, încât nu avea cum să nu ne infioare şi să ne stimuleze imaginaţia. Înspre vecinii din stânga, Ortanţa cultiva întotdeauna un strat de cartofi, pe toată lungimea grădinii, făcându-se că uită, de la an la an, scandalul cu vecinul căruia îi rodeau gândacii de Colorado florile de regina-nopţii …

În toată curtea mai erau doar cuptioraşul, nelipsit pe vremea aceea din toate ogrăzile Glăvăneştiului, apoi mărul care făcea mere chetroase, gutuiul şi căsuţa Ortanţei, în care îşi creştea nepotul.

Ortanţa era o femei bătrână, deşi termenul e relativ, bătrână era şi când se întâmpla ce voi povesti eu aici, pe vremea când aveam vreo nouă ani, bătrână era şi când, la 14 ani am plecat din sat, bătrână era când a murit, de bătrâneţe aş vrea să cred…

Mărul cel cu mere chetroase era imens, bătrân şi el, deşi avea crengile în stare bună, nu că ar fi ajuns careva dintre noi, copiii, cuminţenia satului, să le încerce. Ştiam asta de la ea, de la Ortanţa, care culegea merele ce cădeau, umplea câte o găleată şi mergea la Mama, sau la noi în deal, cu depomană şi cu chef de vorbă. Însă gutui nu, de gutui nu avea nimeni parte! Erau mari şi frumoase, în fiecare an la fel de multe.

Nu am ştiut niciodată ce făcea cu ele, poate le lua fata Rodica, mama nepotului, „de prin flori”, din câte îmi aduc eu aminte, poate le vindea, nimeni nu şi-a exprimat o părere. Doar două, cele mai mari şi mai frumoase rămâneau toată iarnă în gemuleţul din spatele casei! Erau podoaba ei, aşaaaa, galbene şi dolofane, culese dinadins cu câte trei frunze care se uscau încetişor…salivam ori de câte ori, pe timp de iarnă, înotam prin zăpezile de altădată, spre casa bunicilor, pe strada pe care locuia.

Ortanţa era o femeie înaltă, voinică, cu părul negru, aş compara-o cu cipriotele-ţărănci, părul era tot atât de negru ca şi al lor; nu avea însă un chip atrăgător: un ochi o lua pieziş, de parcă nici nu se uita la tine, gura botoasă, cu dinţi laţi, îmbrăcaţi în viplă, cu buzele groase şi răsfrînte, un ten gras, lucios, purta basma neagră de sub care îi ieşea părul bogat, prea mult ca să poată fi ţinut acolo…

…şi într-o iarnă, în preajma Crăciunului am rămas de căruţă; o răceală atât de puternică, cu o multitudine de manifestări, ba aveam febră, ba debordam şi maţele din mine, ba tremuram de-l făceam pe bietul Tata, după-soba căruia zăceam, să facă focul continuu şi să tremure şi el de grija mea.

A trecut seara de Ajun, dimineaţa am mijit ochii şi am intrat imediat cu capul în găleata care îmi însoţea de vreo săptămînă viaţa…venise şi Moşul, cu daruri multe, pe care pe atunci le punea sub perna copiilor…ca prin vis am auzit vorba Ortanţei! Nu mă gandeam eu prea mult dacă o fi chiar ea sau mi se pare, cert este că pe margine plitei am văzut minunile: cele două gutui!!!

Erau chiar ele, le-am atins încetişor, în timp de auzeam murmurând discuţia Mamei cu Ortanţa „…i le-am adus Marie, să-i tai câti-o feliuţă, nu tăt o dată, ş-un ceai din frunze…acu să-i dăm cărbunii ceia…”. Eram atăt de slăbită, dar am înţeles că s-a recurs la dedeochiul Ortanţei, Tata săracul, credea că-i moare fata!

Am auzit sfârâitul cărbunilor în apă „…ai loat-o di noapti Ghiorghi, îi ni-nceputî?” Apoi, tot ca prin vis, aşa cum o văd şi acum, am văzut cea mai frumoasă femeie apropiindu-se de locul în care zăceam; era Ortanţa şi nu era ea: înaltă, dreaptă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu pielea albă, cu basmaua cea neagră înnodată sub bărbie…ţinea cana cu apa de la cărbuni şi m-a ajutat să mă ridic şi să beau „… o gurî, fata mamii, numa o gurî, ş-apăi îţ dă mama gutăi, iaca, ţ-am adus gutăili…”;

Am băut apa şi am primit o feliuţă de gutuie…n-are rost să spun despre senzaţia de leşin care m-a cuprins atunci, aveam impresia că mănânc moaşte…apoi, mai târziu, m-am iţit, atât cât puteam eu deschide ochii şi erau adunaţi toţi, în păr, Tata, la picioarele mele, Mama la locul ei, cu mâinile în poală şi picioarele pe cărămidă, Mămica plângând, Lula, Do…şi Tata, murmurând, ca un lait-motiv: „…Ortanţa…gutăi…cu noaptea-n cap…di la fântânî di la Hranici”

Binecuvântaţi fie, acolo unde nu mai este nici durere, nici suspin, Tata, Mama, Mămica şi biata Ortanţa dimpreună cu locul ei, care s-a dus după ea de parcă n-ar fi fost nicicând!