Companionship

Fie-mea, cand o sa invete ea sa vorbeasca, adica prin 2025, nu o sa invete de la noi. Si nici datorita noua.
O sa invete de la pisica Ira, s-o tina Dumnezeu sanatoasa inca 40 de ani, daca se poate.
Numai cand o vede pe Ira devine vorbareata, pe limba ei de pe planeta Zorg. Rade si boscorodeste si da din maini – pisica o face cu adevarat fericita.

O striga cu o intonatie inalta si foarteeee vesela “Heeeeei, heeeeei”. Si incearca sa-i mai spuna ceva in timp ce pisica nu stie unde s-o taie mai repede, ferindu-se circumspecta de efuziunile Olgutei.

Ira se arata si foarte protectoare. Cand plange Olga din camera ei, este prima la usa. Cand ii facem baie, sta cu noi, ne supravegheaza. De multe ori doarme alaturi de copil somnul de dupa-amiaza. Nu alaturi de copil in pat, ci in aceeasi camera.

Ma bucur din toata inima ca am pastrat pisica asta minunata. Ca nu m-am luat dupa cei care ma “invitau” s-o dau. Apreciez la ea diplomatia. Cum prefera sa plece de langa Olga cand o trage de coada si de urechi, in loc s-o muste sau s-o zgarie.

Stiu ca va veni si momentul cand se vor bate, ca nici pisicile nu stau excelent cu rabdarea, dar cred ca Ira ii da Olgai sansa sa mai creasca putin. Acum parca isi da seama ca nu are adversar – un ghindoc fara reflexe formate ca lumea, fara mobilitate, care e hranit cu lingurita de catre mine si care miauna mai tare ca pisica.

Sunt prietene. Probabil asta e prima prietenie din viata Olgutei. Sper s-o guste cat poate ea de bine, mai ales de acum incolo.

Mi-e frig

Amintirea si apropierea inerenta a zapezii ma face sa paralizez pe dinauntru. Hainele groase ma despart de lume si mi-e frig deja acolo, in jacheta, in vesta, in pantaloni. Zilele astea m-am facut mai buna. Dar sunt buna doar pentru ca mi-e teama. De iarna care o sa vina, asa, intr-o zi, cat zici “pis-pis” si te uiti pe geam si apoi te uiti pana in cuptor si cand te uiti iar pe geam iarna e dincolo de geam deja.

Si e si inauntru.
In prima zi de iarna, nu mai cunosti pe nimeni. Nu mai ai familie, nici prieteni, nici amici, nici vecini. In prima zi de iarna, in fiecare an, esti atat de singur incat nici pe tine insuti nu te mai stii. Mainile iti ingheata pe albumul vechi cu poze din timpul verii.

Si regreti ca nu ai prins destula mare sau destule iubiri sau destule frunze verzi. Si anul care o sa vina nu o sa fie la fel. Nimic, nimic o sa mai fie niciodata la fel. Caci frigul intepeneste si corodeaza si corupe si caldura care vine peste un an nu mai stie sa repare ce s-a stricat peste iarna.

Cel mai urat mi-e de frig pentru ca seamana cu batranetea. Ati intalnit vreodata un batran cald? Eu nu. Sau nu mi-i mai aduc aminte. Pana si eu am imbatranit si nu mai pot fi calda. Deci am dreptate.

Iarna trecuta s-a scurs mai devreme decat vara aceasta. Totusi, iarna trecuta am parcurs 100 de ani, iar vara asta nu a numarat nici macar o zi. Vara nu imbatranim. Doar ne coacem si asteptam sa ne manance cineva, poate la inceput de toamna, si sa spuna “Asta a fost cel mai gustos fruct intalnit vreodata”.

Dar degeaba.
Pentru ca apoi se asterne frigul. Si inimile mor. Si iubirile mor. Prostilor! Daca nu v-ati oblojit inimile pe timp calduros, daca nu ati gasit dragoste in ele si iertare, pe urma e prea tarziu. Si verile nu se intorc. Numai iernile…

Girafa albastrul, Girafa morfolitul

Pentru ca vorbeam in postul trecut de jucaria preferata, azi o sa si vi-o prezint. Fara poza, caci nu le am cu pozele. Dar o sa aveti incredere in forta mea de descriere, recunoscuta deja. Am gasit poze. Intr-adevar, jucariei nu i se vede capatana, dar, credeti-ma, nu este esential.

Jucaria preferata a Olgai este o girafa albastra, nu mai inalta de 20 de centimetri. Eu cu taica-sau sustinem ca e girafa, pentru ca are niste pete, tot albastre. Intr-adevar, gatul nu este foarte lung ca s-o recomande drept girafa, mai ales ca are un fular infasurat in jurul acestuia.

Unii spun ca e magar, altii ca e caprioara sau cerb. In poza de mai jos, este chestia albastra de sub Olga, care incearca sa doarma intr-o camera de hotel, la 2 jumate noaptea.

Dar partile care o fac pe girafa asta favorita plodului sunt urechile si coada. Olga le mesteca pana o ia cu lesin. Nimic nu e mai bun de morfolit decat coada girafei. Il umple de saliva, il linge, e ceva de vise rele. Cand am fost la mare am fost obligati sa dormim in pat cu Olga, deci automat si cu Girafa, care, din cauza faptului ca fie-mea o tine numai in gura, putea ingrozitor.

Stiti mirosul ala de textile jilave, a caror udaciune nu trece niciodata? E, asa mirosea Girafa pe Litoral. Nu puteam atipi din cauza lui Girafa. Mi se facea rau la gandul ca Olga morfoleste non-stop chestia aia rau-mirositoare albastra.

Asa ca l-am spalat de mana si l-am pus la uscat pe balcon. In noaptea aia, Olga m-a tinut de mana ca si cum l-ar fi tinut pe Girafa de coada.

Ieri l-am bagat la masina de spalat, cu emotii, alaturi de hainutele Olgai. L-am asezat la uscat pe balcon, in caldura. Plodul l-a si zarit prin geam asteptand cuminte si a inceput sa bazaie dupa el, de am fost nevoita sa-l ascund. Aseara i l-am inapoiat, curat, parfumat, imbalsamat si uscat.

Am crize de curatenie uneori.

Sunt fetita-crima.

Am crize de curatenie uneori. Uneori=foarte rar. Ma apuca o data la 1.000.000 de ani si atunci sufar de o orbenie inexplicabila. Pentru ca ma sufoca tot, arunc tot. Fara sa mai filtrez. Acum doua seri, cu Jim alaturea, am aruncat o masa. Si astazi, singura-singurica, am aruncat 80 la suta din obiectele din casa pentru ca nu-mi mai placeau.
Inclusiv geaca buna de iarna.

Inclusiv capacul de la cosul de gunoi. Nu stiu ce demon pune stapanire pe mine de imi vine sa arunc tot. Mi-am ascuns si cupele de la scrima intr-un sac si sacul l-am pus pe balcon. Poate chiar e semnul ca trec in alta etapa, in alta dimensiune.

Dar in care?

***

Imi place foarte mult acest blog. Am descoperit un tip relaxat, care stapaneste condeiul, am descoperit umor si sport.

***

Olga a inceput sa suteasca de prin supermarketuri. Iti faci de lucru la iaurturi, ea, din carut, se intinde cat poate si da cu jula la Nesquick. Si a vrut sa-i ia unui nene berea din cos. In plus, o pui sa doarma.

Apoi nu mai auzi nimic si-ti zici ca a adormit. Intri incet in camera sa vezi ce face. Ea te intampina in pat, in picioare, cu jucaria preferata intr-o mana si cu un zambet tamp pe fata. Cred ca asta face mereu. Sta in picioare.

Cu maimuta in rucsac

Cica maine se pleaca la mare, sa vada copilul aerosolii. Cu autocarul se pleaca. Am ceva emotii.

O s-o imbrac in cea mai adorabila rochita, ca sa para extrem de adorabila atunci cand va urla mai putin adorabil in urechile calatorilor inocenti. Singurul meu regret e ca nu avem o camera foto. Sa-i surprindem pentru posteritate muianul cand, de pilda, o sa inghita nisip.

Sper sa nu o pierd pe la mare. Ai mei ma pierdeau frecvent pe litoral. Noroc ca invatasem sa ma intorc singura, ca pe ei nu ma puteam baza.

Faza asta cu Olga la mare imi aduce aminte de copilaria mea. Stateam doua saptamani la mare in fiecare vacanta. Plangeam la plecare. Si acum plang. Oricum, ma distram de minune.

Medicina si cutit

Cred ca am luat-o razna cu Grey’s Anatomy. Cred ca in capul meu ma consider doctor sau ceva asemanator, pentru ca azi am intrebat un echipaj SMURD daca are cumva nevoie de ajutor. Din partea mea. Oare sa ce? Sa scriu o carte despre SMURD? Sunt obosita, am dormit 4 ore.

***

Acum o sa va povestesc cum am vrut sa-l injunghii pe taica-meu, cand eram mai mica. Pentru ca are tot radacini medicale.

Eram in vacanta dintr-a noua spre a zecea. Toti turbatii se pregateau sa se care intr-o tabara la Costinesti, numai eu facusem o frumusete de infectie la degetul mic de la mana stanga. Din cauza rosului de unghii, boala grea pe care am dus-o pana acum vreo 4 ani, cand m-a vindecat Gabi. Eu rosesem unghia, infectia imi rodea degetul. In doua zile se facuse cat un butuc mai mic si tot crestea. Ma tavaleam de durere, dar il ascundeam de ochii alor mei, caci mersul la spital, atunci ca si acum, nu imi provoca decat panica. Numai ca, intr-o dupa-amiaza, taica-meu m-a ginit ca ma intortocheam de durere. Cand a vazut ca aveam un deget de dimensiunile unui copacel ce de-abia asteapta sa fie plantat, s-a luat cu mainile de cap. “Hai la spital”. “NU”. Si m-am baricadat la mine in camera.

Unde aveam cutitul asta…

Vai, ce cutit! Cutit de vanatoare, atat de ascutit si de taios ca te ranea numai daca il priveai. Era stralucitor-stralucitor, avea o lama de vreo 12 centimetri (acum poate gresesc, femeile habar nu au cat e un centimetru). Maner rosu cu niste incrustatii de fildes si cu o dunga subtire de metal. Si o teaca… Vai, ce teaca! De piele intoarsa, facuta special sa fie agatata pe centura. Cutitul asta era comoara mea cea mai de pret.

Asa ca am luat comoara in mana si am inceput sa urlu de nebuna ca daca pune mana cineva pe mine sa ma duca la spital, il voi strapunge. Urlam in bunul stil isteric consacrat, cu geamul larg deschis, ca o victima ce ma gaseam. Si impungeam asa cu cutitul in aer, eram amenintatoare.

Si unde nu a pus taica-meu mana pe mine, cu cutitul meu de vanat ursi cu tot, si unde nu m-a incins cu doua palme peste ochi de am vazut stele verzi. Si mi-a luat arma si m-a dus la spital unde m-a operat un nene doctor care intre timp s-a sinucis. Infectia ajunsese atat de adanc incat imi vedeam osul.

Am supravietuit.

Cutitul in schimb nu. Nu l-am mai vazut niciodata din ziua aceea.

***

Olga a luat-o si ea razna. Am lasat-o azi-noapte la cineva, linistita, crezand ca e vorba tot de copilul meu dragut care doarme noaptea si dimineata se trezeste la 10. Am gasit un monstrulet care s-a sculat la 2 noaptea sa se joace, iar la 6 s-a gandit ea sa se trezeasca definitiv. Constat ca treaba cu dormitul in camera ei e la fel de nasol pe cat pare de ok. S-a obisnuit atat de mult acolo incat nu mai doarme in alta parte.

Not nice. Hot ice

Bai. I am not a nice person.

Fix de aia nu stiu cum se face ca toate babele nevorbite, mosii terminali si, in general, oamenii intra in vorba cu mine, in ciuda privirii mele amenintatoare si a faptului ca le raspund monosilabic, asta daca sunt in toane bune, ceea ce se intampla intr-un ritm de-a dreptul centenaro-sarbatoresc.

Adica se intampla foarte rar. Din cauza Olgai, care uneori comite cuteness crimes in ciuda-mi, ma procopsesc cu toate specimenele care vorbesc FOARTE tare in RATB, recomanda retete pe baza de plante pentru eczemele pe care nu le avem si il injura pe sofer la fiecare pornire si oprire.

Daca as fi o floare dragalasa si luminoasa, as intelege atractia ganganiilor fata de petalele mele viu colorate si fata de polenul care ar trebui sa se reverse dinspre mine pe scaunele din autobuz. Dar cum eu sunt un cactus intepacios, un coiot urlator, un porc spinos veninos, chiar nu pricep cum se lipesc toti de mine. O sa scriu pe mine un mic panou cu “Va rog, nu va adresati animalului expus”. Cam ca alea cu Do Not Resuscitate. Da, si ma uit si la Grey’s Anatomy. I am a horrible person.

Apoi, cred cu convingere ca oamenii, desi merg zilnic pe strada, nu sunt inzestrati cu proprioceptiune. V-am spart la nas cu cuvantul asta, este? Proprioceptiunea este calitatea de a-ti simti, coordona si supraveghea propriul corp. Dar ei nu! Ei ori se cred prea mari, incat ocupa tot trotuarul, ori se cred prea mici, incat au impresia ca pot incapea pe o alee de doi scuipati in acelasi timp cu mine si cu caruciorul Olgai.You snooze, you lose.

Anyway. Any way. No way

Ieri am stat la palavre cu o prietena draga. Genul acela de prieten care nu te critica niciodata si care te incurajeaza mereu si care, chiar cand nu te intalnesti cu el doi ani, e tot prietenul tau si stie cum esti si ce ratezi si ce faci bine si ce te doare. Care te cunoaste cum isi cunoaste propriul rucsac si pentru a te intelege nu a facut in viata lui eforturi speciale. Te ia cum esti si gata. Nu te tolereaza. Te iubeste si se distreaza cu tine.

In cateva vorbe ieri mi-am dat seama ce gresesc. Ce am gresit. Si ce mai pot sa repar. Si ce nu mai pot. Si ca, intr-un final, e omeneste sa-mi ingadui sa regret cate ceva din viata mea. E atat de dureros si de linistitor in acelasi timp.

In completare, noaptea am avut visul meu recurent. Cu hotelul. Visez de multe, multe ori ca sunt intr-un hotel. Un hotel mare, alambicat, cu zeci de holuri. Iar eu alerg pe etajele alea si caut o camera. Si toate usile imi trec prin fata ochilor 302, 303, 304, in ordine, iar eu nu gasesc combinatia de cifre care este e mea. Ceea ce e ciudat, ca trebuie sa stau si eu undeva. Dar nu stau. Alerg si pe scari, si prin restaurant. In realitate, eu iubesc hotelurile. In vis, ma sperie. E ca si cum as fi un oaspete permanent. Si nepoftit. Azi-noapte am visat ca faceam parte dintr-un grup de prieteni. M-am pierdut si de ei…

Imbatranesc si-mi pare rau

Poate nu degeaba azi ma doare coloana mai rau decat in ultimele zile.

Poate nu degeaba citesc acum “Jocuri ale varstei tarzii”.

Poate nu degeaba uit sa-mi iau pastilele. Stiti voi, alea anticonceptionale. Da’ nu-i bai, ca in curand o sa uit sa fac si sex! 🙂

Poate nu degeaba azi mi-e tare dor de persoana care s-a bucurat cel mai mult de existenta mea, care nu m-a judecat si pentru care eram mereu cea mai buna: tata, care m-a lasat singura acum aproape 9 ani.

Poate nu degeaba ma alarmez cand ma gandesc la trecerea anilor. Mi se par foarte frumosi si irepetabili.

Poate nu degeaba m-am trezit trista, in loc sa ma trezesc vesela.

Poate pentru ca azi imbatranesc. Si parca nu cu un an, ca oamenii normali, dar cu 10 ani, ca in povesti 😀

Sper ca, inspre pranz, sa fiu un pic ma tanara. Macar la suflet.

O zi obisnuita

De ce nu esti mai aventuroasa, mai toleranta? Nu stiu de ce. Am imbatranit probabil urat, suspicios, nu sunt invatata cu responsabilitatile care m-au cotropit. Si carora le fac fata, bag seama, in detrimentul firii mele. Inainte de Olga, jurasem sa nu ma schimb. Nu m-am putut tine de juramant. Merit pedepsita. Sau merit rabdare. Cred ca ma voi alege insa cu prima varianta.

Uneori, femeile isi doresc de la un barbat linistea, de la altul zbuciumul. De obicei, aceste lucruri ne sunt oferite de la persoanele pe care nu le-am ales sa faca asta, asa ca sfarsim in dezamagire. Facem portrete-robot si ne alegem cu Picasso. Si ei la fel, saracii. “Credeam ca esti altcumva?” Ei, ce sa zic, nu mi-am propus, dar te-am pacalit. Dar si tu pe mine. La inceputul unei relatii te arati relaxat si smecher si cool. Dupa aceea iti ies monstrii din ghivece si temerile din vietile traite anterior, dar tot in viata aceasta. Ceea ce iubesti la inceput, daca nu dispare, se transforma in ceva ce te enerveaza.

Ii felicit pe cei care stiu sa-si pastreze relatia si s-o imbunatateasca. Ii felicit cu gura mea de dragon care imprastie flacari si sper sa nu-i ating, ca sa nu le daunez si lor.