Să avem o ali­men­taţie sănă­toasă nu este atât de difi­cil pre­cum pare. Tre­buie să fim atenţi la câteva reg­uli care vor reuşi să ne echili­breze şi să ne ajute.

1. Mănâncă înainte să-ţi fie foarte foame pen­tru a evita exce­sul
Ca şi cu lichidele, dacă bei când ţi-e sete este prea târziu. Bea un pahar de apă înainte de masă pen­tru a nu mai fi aşa înfometat.

2. Ia bucăţi mici de mân­care şi mestecă-le bine
Un truc este să pui tacâ­murile la loc după fiecare îmbucă­tură, asta te ajută să mănânci mai încet şi ajută stom­acul să se sat­ure înainte să mănânce prea mult.

3. Mănâncă cu stom­acul şi nu cu ochii
Lasă cor­pul să te anunţe când e plin şi nu creierul care întot­deauna va cere mai mult decât e nevoie.

4. Mestecă-ţi calori­ile, nu le bea
Bău­turile pot adăuga multe calorii mesei tale, mai ales sucurile car­boga­zoase. Nici sucul de fructe nu este mereu alegerea potriv­ită aşa că mai bine bea mai multă apă.

5. Mănâncă micul dejun cât mai devreme cu putinţă
Îţi va pune metab­o­lis­mul în miş­care încă de dimineaţă. Orice ai face, nu sări peste micul dejun pen­tru că este cea mai impor­tantă masă a zilei. Dacă sari peste micul dejun îţi dere­glezi metab­o­lis­mul şi poţi ajunge chiar să te îngraşi.

6. Mănâncă diverse fructe şi legume la mese pen­tru a primi vit­a­minele şi min­eralele nece­sare
Verdeţurile oferă cal­ciu, mag­neziu, fier, pota­siu, zinc, vit­a­minele A, C, E şi K şi for­ti­fică sân­gele şi sis­temul respirator.

Legumele dulci aduc apor­tul nece­sare de zahăr, ast­fel nu vei mai tânji după cio­co­lată. Poţi con­suma porumb, mor­cov, cartofi dulci, sau ceapă.

Fructele oferă fibre, vit­a­mine şi antiox­i­danţi. Cele cu boabe luptă împotriva can­ceru­lui, merele oferă fibre, por­to­calele au vit­a­m­ina C etc.

7. Mai mult peşte
Măcar două porţii de peşte pe săp­tămână incluzând o porţie de peşte uleios.  Poţi alege peşte proaspăt, con­ge­lat sau la con­servă, dar cel la con­servă sau cel afu­mat poate avea prea multă sare.

8. Puiul nu e mereu o alegere sănă­toasă
Multe fast food-ui oferă sand­vişuri cu pui prăjit şi pâine albă care sunt mai grase ca un ham­burger. Gră­tarul de pui este o opţi­une mai bună.

9. Fără grăsimi sat­u­rate
Caută pro­duse cu grăsimi desat­u­rate ca legumele uleioase: floarea soare­lui, măs­line, avo­cado, alune sau seminţe.

10. Mai puţin con­sum de zahăr, sare şi făină albă
Aceste trei pro­duse albe sunt nocive organ­is­mu­lui. Încearcă să le reduci cât mai mult cu putinţă.

A venit vre­mea aia când tre­buie să scurtăm plim­bările şi să avem mereu o umbrelă la purtă­tor. Adio san­dale, bine aţi venit pantofiori şi ciz­muliţe. Eşar­fele se pun din nou la gât şi nasul se răceşte pe zi ce trece. Pe lângă toate schim­bările de ordin fizic apar şi cele de ordin emoţional.

În ton cu depre­sia de toamnă iată câteva filme cu finaluri triste.

Sweet Novem­ber (2001)
Char­l­ize Theron şi Keanu Reeves m-au deter­mi­nat să văd fil­mul ăsta de vreo trei ori. Şi de trei ori să bocesc cu sug­hiţuri. Povestea este una sim­plă: el un om prea ocu­pat cu munca o întâl­neşte pe ea, femeia care-l face să iubească. Numai că ea nu mai are timp să rămână să se bucure pen­tru că tre­buie să urmeze alt drum. Care? Nici nu mai con­tează, oricum o să te frângă până ajungi în punc­tul ăsta.

Remem­ber Me (2010)
Fil­mul ăsta nu m-a con­vins mai deloc. Mi-a plă­cut finalul care este oare­cum neaştep­tat, deşi bân­tuie o stare ciu­dată în film. Povestea de dragoste se des­făşoară între doi tineri destul de trauma­ti­zaţi. Totul e min­unat până într-o zi când Ally află că marea ei iubire este bazată pe o min­ci­ună. Robert Pat­ti­son n-a exce­lat cu rolul. Este un film uşurel, bun pen­tru o seară light.

Eter­nal Sun­shine of the Spot­less Mind (2004)
Jim Car­rey face un rol extror­di­nar ală­turi de Kate Winslet. O poveste de dragoste aut­en­tică şi plină de pro­fun­z­ime. Un cuplu de tineri decide să-şi şteargă memo­ria. Pe toată durata pro­ce­su­lui revin amintir­ile de la început şi ast­fel aflăm şi povestea lor şi ce i-a deter­mi­nat să aleagă o măsură aşa dras­tică. Drama începe când cei doi real­izează că vor să renunţe la şterg­ere şi nu pot.

A walk to remem­ber (2002)
Vari­anta ado­les­centină a fil­mu­lui “Sweet novem­ber” care se trage din “A love story” şi tot aşa. Fil­mul este drăguţ cu Mandy Moore în rolul prin­ci­pal care oferă o sen­si­bil­i­tate aparte. A fost apre­ciat la vre­mea lui şi cred că încă mai poate să emoţioneze.

Closer (2004)
“Hello stranger” şi Damien Rice cu “The blow­ers daugh­ter” mi-au rămas întipărite în creier. Povestea a patru oameni, două cupluri şi ce se petrece când dragoste se com­plică şi schimbă partenerii. Dis­tribuţie de excepţie. Fil­mul nu este creat să te facă să plângi în pumn, ci să reflectezi asupra iubirii.

Titanic (1997)
Acum 13 ani James Cameron a atins apogeul emoţi­ilor când a decis să-l ucidă pe Leo aka Jack Daw­son. Nu vă spun de câte ori am văzut fil­mul că veţi râde de mine. Nu asta con­tează, ci fap­tul că este un film emoţio­nant care atinge toate inim­ile. Cla­sica poveste fata bogată — băiatul sărac şi drama scu­fundării Titan­icu­lui s-au îmbi­nat per­fect şi l-au făcut unul din­tre cele mai bune filme cu final trist.

In afara de fobiile explicate acum cateva luni, eu mai o teama majora.
Mi-e teama sa nu cad. Nu-mi place sa cad.

Bine, presupun ca nimeni nu este atat de bolnav la cap incat sa-i placa sa traga ici si colo cate o cazatura. Mie mi-e insa groaza.

Gheata de pe jos ma paralizeaza. Ma tarsai ca o baba pe polei, ma tin de masini, daca alunec apuc in disperare primul om care trece pe langa mine. Mi-e frica rau de tot!

La munte… care munte? Pai de la cazaturile luate in adolescenta pe traseele montane cred ca mi se trage. Am cazut in cap o data, in tabara, clasa a 10-a spre a 11-a, cu madam Nicolae de economie, care nu era zdravana, ne cara prin coclauri. Am cazut in cap, in noroi. Vaca de profa ma curata cu servetele si radea de se caca pe ea. Dragalasii de colegi mi-au spus atunci ”Camuflaj”.

Oasele mainilor si picioarelor mi le-am rupt de nenumarate ori. Am cazut de pe biblioteca, de pe trotuar, la patinoar, am lesinat pe strada si mi-am fracturat mana, m-a scapat boyfriendul din brate.

Cand pic, ma dezechilibrez rau de tot. Ametesc, aproape ca lesin, chiar daca nu ma lovesc rau. Este o frica inainte de a fi o senzatie fizica. Am in minte ideea ca daca am ghinion, pot sa si mor de la o cazatura banala.

Sa va zic de ce m-am trezit atat de devreme.

Mi-am pus in gand ca de ziua mea sa imi fac un tatuaj, asa ca dimineata de tot am deschis ochii si am inceput sa ma gandesc la tatuaj, si la ce model sa bag si la faptul ca mi-e frica.

Mi-e oarecum clar unde o sa-l fac. O sa-l fac undeva la oaresce vedere, adica pe mana sau pe decolteu. Ceea ce inseamna ca nu va fi mare. Dar nici mic.

M-am gandit la doua modele.
Unul ar fi o pisica.

Genul asta, lungana, rautacioasa, nu o pisica de treaba. Daca e pisica, e alb-negru. Adica neagra. Basement cat.

Al doilea ar fi un diamant. Daca tot ziceam ca nu am diamante si vreau diamante, poate pot sa combin diamantul cu tatuajul. Din pacate, nu am gasit un model care sa-mi placa. Poate imi aratati voi.

Ba nene! Iar am niste draci din aia, cei mai furtunosi. Pe specimenul baba de cartier care nu are ce face si pleaca de acasa pe polei, desi are 94 de ani si 219 kile. Nu le mai halesc!

Recunosc ca, din punct de vedere bunicesc, eu sunt cam sociopata. Nu am avut bunici, cunosc, pierderea mea!, deci nu am habar ce inseamna dragostea si atentia buniceasca. Am avut in schimb o hoarda de matusi si unchi pe la Buzau, Mizil, Ploiesti, Campina.

Ei imi acordau pe timp de vara azil la, cat sa-i scape pe ai mei de plod, dar nu-mi acordau si rasfatul cuvenit si mult obisnuit. Dimpotriva, scatoalcele impartite cu justete celor 8 verisori cat populam, pe vremea aceea, curtile dumnealor.

Asa ca, sa ma iertati, nu am fost in pozitia de nepoata de bunica, nu apreciez efuziunile babelor de pe strada la adresa copilului meu.

Incepe cam asa.
– Vai, ce draguta e! Manca-o-ar mama! – sasaie baba de cartier care nu are treaba acasa.
– Multumesc, schiteaza vipera de Oana un zambet politicos, dar nervos.
– Cum are ea caciulita si fularas! – continua, cu priviri inchizitive, Tanti Nimeni. Doar-doar o intrezari o crapatura prin care copilul sa fie atacat de ger.
– Are, are… (in gand: cum pula mea sa nu aiba, ca doar nu e copilul lui Mos Craciun).
– Daaaa’ nu sta cam stramb in carut?

Aici boiling point-ul meu se apropie vertiginos. Da, copilul statea stramb in carut pentru ca acest copil sta stramb in carut. I se rupe in 14 ca, stand stramb si relaxandu-se si dand din picior si adormind si simtindu-se bine, deranjeaza dorinta de simetrie a babei de cartier pe care nu o cunoaste nimeni, dar care simte nevoia sa se bage in seama.

AUZI, LUME! Problema era ca plodul MEU statea cum voia muschii LUI in carutul LUI.
Dar asta nu e tot!

Maica-mea, care se uita in gura tuturor handicapatilor, se repede la fie-mea si vrea s-o indrepte. Poate v-am mai spus, mama are un apetit pentru straini ceva de speriat.

Si aici m-a apucat isteria.
Nu-mi mai amintesc exact.

Ceva de genul “Pai ce cacat, femeie, tu te iei dupa toate babele handicapate care comenteaza ceva de copil?” Si am disparut de langa ele, ca le luam si la bataie.

Tineti minte intrebarea aia: ”unde se duc batranii la toate orele?” Am gasit raspunsul. se duc sa agate femei mai tinere cu copii, ca sa le terorizeze cu sfaturi despre vestimentatia, postura si comportamentul copilului.

De-acum o s-o leg pe Olga cu lanturi de masina, ca sa stea dreapta in carut. In rest, luati pasaretul batran din calea mea cateva zile, ca nu sunt deloc amabila.

Ce o sa scriu acum aici o sa sune a cliseu, dar imi asum riscul.
Dintre toate cadourile din lume pe care le-as putea primi, cel mai urgent mi l-as dori pe ala, cel mai bun prieten.
Nu, nu un caine.
Da, un diamant.

Ma uit acum pe fereastra, bate soarele in particulele minuscule de zapada care se scutura din copaci. Ma ametesc.
Nu vreau sa aiba semnificatie, nu vreau sa fie montat pe un inel. Cel mult atarnat pe un lant, sa-l tin langa piept.

La diamant ma fascineaza inutilitatea frumusetii. Imi plac la nebunie lucrurile inutile. Poate prea mult. Poate de-asta am o colectie intreaga de amintiri si reusite futile. Dar sunt ca diamantele pentru mine. Pretioase, desi nu moare nimeni daca le arunci la closet.

Vreau un diamant prin care sa privesc ca printr-un pahar cu vodca Finlandia si prin care sa vad mai frumos.

Poate ca ati inteles totul din titlu. Totusi simt nevoia sa explicitez.

Am iesit azi afara cu carutul. Ajung cu plodul incarutat pe Doamna Ghica, eliberez plodul pentru a merge pe jos.
Plodul impiedicat de vesminte si incaltari sta nitel pe loc, apoi intra intr-un gang. Stiti de care! De-ala facut ca, atunci cand treci prin el, sa te pisi pe peretii lui sau macar sa-ti lasi cainele sa se pise acolo.

Obisnuitul gang bucurestean, unde se aduna miresmele cele mai seducatoare. Eternul gang pe care nu-l traversezi noaptea, caci la capatul celalalt s-ar putea afla un cetatean care ti-ar putea oferi 3 grame de coca sau un cutit in omoplati, in schimbul telefonului mobil.

Ma duc dupa copil, il inhat, il duc inapoi in strada. Copil intra in gang. Din nou. O insotesc pana la jumatate, apoi ii zic: “Pa, Olga, mama pleaca!” Si ma indrept spre capatul luminos. Ma intorc sa vad ce face. Ma urmareste fara regrete din priviri. Se intoarce pe calcaie. Si fuge tropaind in directia opusa mie, ca si cand ar fi scapat de o bataie de cap.

Ca si cum ar fi avut o treaba acolo, in capatul naspa al gangului. In plus, e clar ca nu are notiunea abandonului, atata vrea cat EA este cea care ma abandoneaza pe strada.

A, si seamana teribil cu Goanta, canisul nasi-mii. Ala, cand il scoteai la plimbare, te tara la fiecare scara de bloc, ca el credea, saracul, ca a ajuns acasa si voia sa intre. Iar eu trageam de lesa aia de-l strangeam de gat pe animal.

Mai mergeam trei metri normal, alta scara de bloc, alta smucitura, acelasi Goanta care dadea cu capul in geamuri… Asa si Olga. Se agata de toate usile de magazin, de bloc, de exchange, de pariuri, de shaorma…. Iar eu incerc s-o smulg, iar ea se prinde si mai tare… Si tot asa.

Hai ca am inregistrat o premiera azi.
Olga aproape lesinata din cauza febrei. Pe la 4. Bag termometrul, fac un soc. 39 grade, conform aberatiilor lui Celsius.

Insfac animalul bolnav, il imbrac, dau fuga cu el la spital, la Emilia Irza.
Unde, surpriza mare, copilul nu are nici pe departe 39. Ci 40,5. PATRUZECI CU CINCI!
Doctorita zice: “Nu plecati pana nu scade febra!”

Si iat-o pe Olga dezabiata la pampers-ul gol si infasurata pana la gat cu un cearceaf cu apa rece. Impachetata. Casper, fantoma bolnava. Temperatura i-a scazut, dar foarte greu. La 38,8 ne-au dat drumul acasa. Ajunsa acasa, a facut 37,5 instantaneu. Nu-mi explic cum…

Din hemograma a reiesit o bacterie la limita, deci o trecem pe antibiotice. Oricum, bine ca am aflat pontul cu impachetarile cu apa rece, ca pe asta nu o stiam. E buna de tot! Si eficienta!

Cacat! De unde au plozii puterea de a face febra 40 si peste??? Ca eu daca sunt pe punctul de a crapa, mai mult de 38,5 nu dau

Daca ar fi pe lumea un verb care sa ma defineasca, ala ar fi “a ma indoi”.
Pe vremuri apuse, eram cea mai credula creatura de pe fata pamantului. Credeam pana si glumele, desi radeam la ele. Stiam ca sunt glume, dar undeva, intr-un locsor obscur al mintii mele ma intrebam “cum ar fi sa fie asta o chestie adevarata? N-ar fi chiar tare?”

Acum, sunt pe dos. Nu cred nimic. Uneori, in momentele de luciditate (rare si mai zapacitoare ca oricand) ma intreb daca asta nu este cumva o boala. Paranoia schizoida sau mai stiu eu ce…

Toma Necredinciosul, daca il luam la expertiza criminalistica post-mortem prin deshumare si analiza la laborator, are ADN-ul meu si eu pe al lui. Sunt gata sa pariez un milion de euro pe chestia asta. De fapt, cred ca il depasesc pentru ca deviza lui, “Nu cred pana nu vad”, cade in fata devizei mele, “Nu cred nici daca vad”. Totusi, ca stramos, e destul de valoros. Imi place de el. Am cu ce ma mandri. Doar ca era o forma inferioara mie.

Fie-mea, cand o sa invete ea sa vorbeasca, adica prin 2025, nu o sa invete de la noi. Si nici datorita noua.
O sa invete de la pisica Ira, s-o tina Dumnezeu sanatoasa inca 40 de ani, daca se poate.
Numai cand o vede pe Ira devine vorbareata, pe limba ei de pe planeta Zorg. Rade si boscorodeste si da din maini – pisica o face cu adevarat fericita.

O striga cu o intonatie inalta si foarteeee vesela “Heeeeei, heeeeei”. Si incearca sa-i mai spuna ceva in timp ce pisica nu stie unde s-o taie mai repede, ferindu-se circumspecta de efuziunile Olgutei.

Ira se arata si foarte protectoare. Cand plange Olga din camera ei, este prima la usa. Cand ii facem baie, sta cu noi, ne supravegheaza. De multe ori doarme alaturi de copil somnul de dupa-amiaza. Nu alaturi de copil in pat, ci in aceeasi camera.

Ma bucur din toata inima ca am pastrat pisica asta minunata. Ca nu m-am luat dupa cei care ma “invitau” s-o dau. Apreciez la ea diplomatia. Cum prefera sa plece de langa Olga cand o trage de coada si de urechi, in loc s-o muste sau s-o zgarie.

Stiu ca va veni si momentul cand se vor bate, ca nici pisicile nu stau excelent cu rabdarea, dar cred ca Ira ii da Olgai sansa sa mai creasca putin. Acum parca isi da seama ca nu are adversar – un ghindoc fara reflexe formate ca lumea, fara mobilitate, care e hranit cu lingurita de catre mine si care miauna mai tare ca pisica.

Sunt prietene. Probabil asta e prima prietenie din viata Olgutei. Sper s-o guste cat poate ea de bine, mai ales de acum incolo.