Mi-e frig
Amintirea si apropierea inerenta a zapezii ma face sa paralizez pe dinauntru. Hainele groase ma despart de lume si mi-e frig deja acolo, in jacheta, in vesta, in pantaloni. Zilele astea m-am facut mai buna. Dar sunt buna doar pentru ca mi-e teama. De iarna care o sa vina, asa, intr-o zi, cat zici “pis-pis” si te uiti pe geam si apoi te uiti pana in cuptor si cand te uiti iar pe geam iarna e dincolo de geam deja.
Si e si inauntru.
In prima zi de iarna, nu mai cunosti pe nimeni. Nu mai ai familie, nici prieteni, nici amici, nici vecini. In prima zi de iarna, in fiecare an, esti atat de singur incat nici pe tine insuti nu te mai stii. Mainile iti ingheata pe albumul vechi cu poze din timpul verii.
Si regreti ca nu ai prins destula mare sau destule iubiri sau destule frunze verzi. Si anul care o sa vina nu o sa fie la fel. Nimic, nimic o sa mai fie niciodata la fel. Caci frigul intepeneste si corodeaza si corupe si caldura care vine peste un an nu mai stie sa repare ce s-a stricat peste iarna.
Cel mai urat mi-e de frig pentru ca seamana cu batranetea. Ati intalnit vreodata un batran cald? Eu nu. Sau nu mi-i mai aduc aminte. Pana si eu am imbatranit si nu mai pot fi calda. Deci am dreptate.
Iarna trecuta s-a scurs mai devreme decat vara aceasta. Totusi, iarna trecuta am parcurs 100 de ani, iar vara asta nu a numarat nici macar o zi. Vara nu imbatranim. Doar ne coacem si asteptam sa ne manance cineva, poate la inceput de toamna, si sa spuna “Asta a fost cel mai gustos fruct intalnit vreodata”.
Dar degeaba.
Pentru ca apoi se asterne frigul. Si inimile mor. Si iubirile mor. Prostilor! Daca nu v-ati oblojit inimile pe timp calduros, daca nu ati gasit dragoste in ele si iertare, pe urma e prea tarziu. Si verile nu se intorc. Numai iernile…