O nouă zi frumoasă şi, mai ales, fără vânt, ceea ce în Bucureşti e mare lucru, mă binedispune întotdeauna! Am stat până la cinci fără un sfert dimineaţa la film, că n-a avut Cristi de lucru şi m-a băgat să văd Anatomia lui Grey pe vplay, iar eu m-am scăpat precum porcul la lături … Noroc că nu am făcut-o până acum şi nici nu am de gând să o mai fac, deşi m-am nărăvit şi eu la serialul asta, totuşi prefer cărţile, chiar şi seria Harry Potter, pe care am început-o de curând. Da, la insistenţele copiilor, m-am apucat, păreri despre asta … altădată 🙂

Aşadar Cristi a plecat la redacţie, Adi îşi execută programul obişnuit după munca de noapte, adică somn, Tita e pe la verişoare … am avut o discuţie despre dulciuri pe FB cu un prieten, oripilat de chimicalele care se folosesc în torturile făţoase din ziua de azi şi pe care eu le admir, aşa cum îi spuneam şi amicului, pentru bucăţica de artă din ele, că nu am avut ocazia să le gust.

Moldoveancă fiind, vorbind despre cozonaci şi plăcinte cu brânză, mi-am amintit de cuptorul pentru copt pâinea de acasă, de la Glăvăneşti … a fost printre primele „acareturi” ivite în şantierul care a însemnat construirea casei din deal, în 68-69. Cred că aşa era de fapt în fiecare gospodărie la noi în sat: înainte de a avea altceva, trebuia să ai cuptioraşul cu plită pentru fiert mămăliga, de trei ori pe zi, laptele de seară, când veneau vacile de la păscut, şi, lipit de el, cuptorul de pâine.

Pe al nostru l-a făcut Mămica, o adevărată maestră în „zidirea” tuturor celor trebuincioase pe lângă casă, fie ele acareturi sau lucruri, ţesături pentru îmbrăcat odăile, cusături pentru pereţi şi multe altele. Femeia asta nu a avut alt scop în viaţă decât să facă! Orice, fie că încerca o reţetă sau soluţie citită undeva, fie că născocea sau îmbunătăţea, ea trebuia să fie prima, să aibă o idee sau o soluţie pentru orice, pentru oricine venea să îi ceară un sfat, a fost o flacără, o zbatere … un singur lucru nu a ştiut, nu a avut: şcoala vieţii, sau, cel puţin ceea ce se înţelege astăzi prin asta.

Nu a avut-o ea, drept care nu am avut nici noi, copiii ei, de la cine să o deprindem. Nu a avut cine să ne înveţe cum să fii şmecher, învârtit, superficial; nu a avut cine să ne sugereze că mai întâi şi mai întâi trebuie să deprindem cea mai veche meserie din lume, nu am ştiut şi nici acum nu ştiu ceea ce înseamnă să-ţi faci loc în viaţă „cu curu”, nu am avut de unde învăţa să ne descurcăm şi noi cum se descurcă alte femei (expresia nu-mi aparţine), instinctul nostru de supravieţuire în acest fel nu a fost dezvoltat, dimpotrivă!

Cel mai bine şi mai plăcut sufletului ei a fost să ne vedem de carte, după putinţa fiecăruia, să facem tot timpul ceva şi astfel să nu ne ajungă timpul niciodată, să fim supuse şi ascultătoare … Asta nu a fost bine niciodată pentru societate, nu-i bine nici acum, pentru că mama noastră nu ne-a spus că atunci când vrei să le faci pe toate bine, să mulţumeşti pe toată lumea, să iei greul de pe umerii fiecăruia, să uiţi de tine, atunci când pentru tine contează ceilalţi, tot timpul ceilalţi, te diluezi, nu duci nimic până la capăt, şi ajungi la final să nu te mai vezi! Dacă mai ajungi …

Casa Floarei, baba Floarea, este una dintre casele de babe în care nu am intrat niciodată în copilărie. Căsuţa asta şi proprietara ei, era pe drumul pi la Ortanţa spre bunici, Mama şi Tata, între casa Floarei şi a Ortanţei era un maidan, medean, cum îi spunea Tata, unde ne adunam la joacă, duceam gâştele la păscut, culegeam pătlagină şi coada-şoricelului, şi muşeţel, şi nalbă … vopsită într-un fel de roz, mă rog.

Nu sunt tare la nuanţe, pentru mine totul este ori alb, ori negru, acoperită cu stuf, cu spatele la drum şi cu gemuleţul cu drac într-o coastă, un şir de pomi între gard şi casă, spre drum, tentaţie de când cădea floarea şi până se coceau dude, prune, mere …gemuleţul cu drac era spaima, fructul oprit, era legenda acestei case şi ducea faima de făcătoare a Floarei! Nu am intrat nici măcar în curte, nu mergeam cu colindatul, nu mă apropiam, pentru că ştiam că dacă aş fi mers măcar pe lângă gardul bietei femei, aş fi fost tentată să merg mai departe pe domeniul ei drăcesc!

Nu ştiu precis de unde a pornit faima Floarei, am fost averizată asupra dracului care ne privea pe gemuleţ de alţi copii şi bineînţeles că printre degetele de la mâna pusă pe ochi, l-am văzut şi eu. Era … ca un drac! Cam aşa cum sunt cei zugrăviţi pe peretele bisericii din sat, cu barbă şi coarne, dar nu era negru de tot, ci aşaaa, un pic mai griuţ.

Am ţinut cont de aversimentul că „nu trebi sî ti uiţ în ochi lui, cî atuncia eşti gata!”, aşa că îi aruncam doar câte o privire scurtă ori de câte ori treceam pe acolo, numai ca să văd dacă mai este. Şi a tot fost, eu am plecat şi el a rămas acolo cât a mai trăit Floarea. Pe urmă nu mai ştiu, casuţa a fost dărâmată, locul vândut, s-a construit pe el şi nu mai are farmec. Acum, când merg acasă şi cobor pi la Ortanţa spre mătuşi mă uit şi nu prea, încolo, spre ce a fost odată. Nu pot să spun ce e, cum arată, eu văd doar o casuţă roz (mă rog, un roz!), curticica cu iarbă, pe Floarea plivind straturile, a plecat doar drăcuşorul!