Este ciudat cum reactioneaza oamenii cand in viata unui prieten apare o schimbare.

In 2001, cand a murit tata, prietenii pe care ii consideram cei mai apropiati, cu care o ardeam zi si noapte, de prin clasa intai asa, s-au evaporat in patru vanturi. Pana sa le zic ca omul si-a platit definitiv pacatele, tasht!, nu mai era niciunul dintre ei prin preajma. Pe asta nu o zic cu repros si cu batai de piatra, pentru ca oamenii astia oricum nu-mi citesc blogul. Nu zic, ascultau mici drame zilnice, ne ajutam unul pe altul. A fost felul lor de a spune ca problema mea este prea mare pentru ei si s-au retras. Au aparut mai tarziu, treptat, unul chiar si-a cerut scuze ca m-a lasat la greu. Apoi inca una. Oricum, ca orice relatie reincalzita, iubirea noastra de betivi nu a mai durat mult. S-a terminat chiar in scandaluri. Ca asa se intampla cand se aduna reprosuri neexprimate.

Atunci, cel mai mult m-au sprijinit niste persoane pe care le cunoscusem de curand.

Acum, de cand sunt gravida, fenomenul nu este atat de pregnant (ia si jocul de cuvinte!) Dar este! Unii vechiuti s-au retras din peisaj discret, na, unde mai e tovarasia de pahar si umblatul pe patru carari prin cluburi?, unde mai e barfa la care nu mai sunt chiar conectata?, iar unii nouti sunt surprinzator de atenti si de protectivi.

Uneori ma bucur ca nu am mai multi prieteni, sincer. Ca asta inseamna si multe dezamagiri.

Oricum, am tras concluzia ca ne facem mai dezirabili daca nastem pe cineva si devenim cumplit de agasanti in momentul in care ne moare cineva. Ar trebui, culmea cinismului, sa fie invers. Ca poate copilul meu se dezvolta intr-o maimuta urlatoare, enervanta si razgaiata. Ala mort, saracu’, cu ce te mai poate deranja? Ca doar nu te bantuie…

De altfel, genul asta de atitudine m-a facut sa ma obisnuiesc cu ideea ca extremele, bucuroase sau triste, din viata ta le traiesti singur sau cu inca 1-2 oameni.

Superficialitatea este, de fapt, marele colac de salvare al omenirii.