Fără categorie

Te implici, sau ajuti… sau mai bine lasa!

Plecand de la faza care am discutat-o si in alt post, “Daca faci bine sau rau, nu conteaza”, o sa intru mai in esenta si o sa zic ca nu pot sa inteleg oamenii care “uita”! Nu este extraordinar ca la un moment dat sa auzi “bai, ma bucur ca esti langa mine, ca ma asculti, ca imi vorbesti” si dupa ceva timp sa auzi “dar cu ce pula mea m-ai ajuatat tu?!”. De fapt, nu e extraordinar, este trist.

E trist sa vezi cum se schimba oamenii, este trist sa vezi ca cineva la un moment dat vedea un sprijin in tine si acum are impresia ca si-a tinut echilibrul singur, este trist sa fi sfidat in fata, cu toate ca nu ai vrut sa primesti asta… insa ma rog, nu e vorba de ce simti tu, ci de atitudinea celui care o face! Mi se pare ca atitudinea asta o poti avea intr-un film (prost, de altfel) in care nu conteaza istoricul personajului si mai mult decat atat, trecutul il afli prin prisma actiunii prezentate in film. Insa in realitate, totul se schimba, sau asa ar trebui. Nu suntem cazuti din cer, suntem nascuti si crescuti de cineva si mereu in jurul nostru ne ghideaza altii, ne ofera suport, un umar de plans sau un sfat… insa e dubios ca unii traiesc in secvente si nu stiu ce rol au jucat in cadrul anterior!

De-a lungul timpului, fiind un tip care ascult mult si mereu sunt acolo pentru care cei care conteaza pentru mine, m-am aflat in situatia “umarului” sau a gurii care vorbeste pentru a intari persoana cazuta, care are nevoie de sustinere pentru a se ridica. Nu ma deranjeaza asta si consider ca d-aia exista prietenii… insa… cand faci asta si peroana cealalata iti spune: “Cu ce mai ajutat tu?!” ramai prost… bine, iti revii intre timp, ca doar n-o sa ramai asa toata viata 🙂 , insa ramai cu un gust… nici macar amar… ciudat, un gust ciudat, nedefinit ca de fapt nu ai fost nici pe departe ce credeai, ca ai fost o pelerina de vreme rea care ai aparat persoana respectiva de atatea ploi, insa la prima zgarietura ai fost aruncat ca si cum a fost soare tot acel timp…!

Daca scriu cu frustrare randurile astea? Poate ca da! Insa e starea mea si nimeni nu are dreptul sa o judece. Daca eu am dezamagit pe altii in felul asta? Nu stiu, poate ca da, poate ca nu, nu stiu, si d-aia nu comentez! Daca m-au dezamagit altii uitand? Ooo, da… si in ultimul timp tot mai des… in momentele astea te bucuri ca ai o mana de oameni care chiar conteaza si carora le spui prieteni. Fiind putini, si sansele de a fi dezamagit sunt limitate…! Macar ai o sansa sa te “conservi”! 🙂

Pe de alta parte, da, nu moare nimeni din asta, iar uitarea poate fi o alternativa si pentru tine. Cum? Simplu, pentru ca oamenii au aceasta “calitate” de a uita, la un moment dat cu siguranta si tu vei uita ca persoana respectiva a uitat. Echitabil, nu?!

E ciudat cum unii isi schimba optica, viziunea si mai ales sentimentele dupa o zi pe alta… E ciudat ca acum “esti acolo” si reprezinti ceva si dupa un timp sau chiar a doua zi auzi: “Cine tu? Cine esti tu?”. Cred ca toti avem asta in noi, toti avem in definitia umana memoria selectiva… insa aici vorbim de cea adevarata si sunt sigur ca exista o diferenta intre aceata si de cea “selectiva”.

Ce e ciudat e ca astfel de intamplari te fac sa te gandesti daca chiar merita sa iti pierzi timpul si sa investesti pentru… nimic. Nu e vorba de “win-win situation”, ci doar de demnitate, coloana vertebrala si recunostinta. Ca persoana respectiva poate fi atacata de alte lucruri facute de tine, ok, inteleg, insa ca pune in balanta lucurile nu e normal. Ca faci ceva de cacat dupa ce esti sprijinul unei persoane, se intampla, insa chiar daca respectivul decide sa incheie relatia de prietenie, el nu ar trebui sa uite ca la un moment dat chiar ai fost acolo…!

Deci, pana la urma, te implici sau… mai bine lasa?!