Un drum de dimineaţă, la serviciul meu de zi cu zi, m-a readus cu picioarele pe pământ la propriu. Mai întâi mi-am amintit că am un loc de muncă în oraş, unde va trebui să merg iarăşi zi de zi cu metroul şi apoi, de la Romană ce vine mai întâi şi ajunge în Băneasa, m-am pus la curent cu ultimele „bârfe-şmenuri-şuşanele”, am trecut prin furcile personale un nou manual, mi-am predat documentele şi am plecat. Pentru 10 zile lucrătoare voi fi accccaaaasssăăăă şi mă voi trezi dimineaţa când va voi organismul meeeeuuu!!!!

Am studiat păduricea în drum spre autobuz…săraca! Are urgent nevoie de o „toaletare”, pe care sigur nu o va face nimeni. Sunt mulţi copaci morţi, despicaţi de furtuni, rămaşi fără ramuri, uscaţi de-a binelea; sunt atât de deşi încât o creangă mare, care s-a rupt probabil în timpul ultimelor vântoase din Bucureşti, nu a mai ajuns pe sol, ci s-a uscat atârnată de alt copac; totul arată ca o învălmăşeală de tineri-bătrâni şi îmi dau seama că după ce vor înfrunzi, va fi o bună perdea între Comandamentul Jandarmerie şi şosea, dar acum…

O haltă făcută la Piaţa Unirii mi-a dat romantismul cu, pardon, curul de pământ de nu s-a văzut! După cum bine ştiu bucureştenii, zona de Chei, pe partea cu Hanul lui Manuc este veşnic populată printre alţii, şi de persone care fac diverse sondaje şi care-ţi recompensează participarea cu cafea, ciocolată etc. Sunt unele condiţii legate de vârstă, în sfârşit, ca să n-o lungesc mai mult decât trebuie, o să povestesc momentul surprins de mine. Încă de departe se formase un grup în jurul unui copilaş de aproximativ trei ani.

Ăsta halea o banană, se uita la lume şi îl cam durea la bascheţi de toate; drama se consuma între adulţi. La prima vedere părea că bunica acestui copilaş discută cu alte două tipe, care îl drăgăleau cu rândul p-ăsta mic; când am ajuns aproape de ele, mamaie tocmai interoga „câââât? adică cum, io să dau?„. Alea au răspuns afirmativ şi atunci mamaie a înşfăcat copilul de mână şi plecat spre gura de metrou, strigându-le „adică io-mi espun copilu, io vă ajut şi tot io să dau şi banuuuuu? eiiii, futu-vă-n gură să vă futttt!” şi cu cel mai dulce glas din lume „hai mamaie, hai în parc, dă-le-n morţii lor p-astea…„.

Metroul a venit la vreo şase minute după ce am ajuns pe peron, aşa că a ajuns şi perechea mamaie-copil şi am putut să îi privesc. Nu, nu erau din acea etnie slobodă la gură (sau care altfel decât cum am redat nu ştie să se exprime). Am urcat în vagonul relativ gol şi cum copilul era drăguţ, o fătucă i-a zâmbit şi atunci mamaie, dând din umeri, s-a simţit obligată la o explicaţia „ce să fac, mi-am luat ocupaţie că banii aştia…” şi tot aşa, până la Brâncoveanu, a povestit în gol. Era „bona” copilului!

M-au trecut apele dându-mi seama pe mâna cui au dat acei părinţi copilul, ce loterie extraordinară este alegerea unei persoane care are în mână o viaţă, iar nu o mătură cu care face fain-frumos o scară de bloc vorbind cum îi vine la gura!