Niciodata nu m-am simtit mai batrana ca acum. Si este firesc. Niciodata nu am fost batrana ca azi.
Desi, uite, la 30 de ani m-am simtit mai tanara ca la 25. Eu cred ca gradul de tinerete tine de gradul de libertate pe care-l resimti intr-un anumit moment.
De batranete mi-este mai teama ca de moarte sau ca de singuratate. Mai intai, mie imi place singuratatea. Am invatat, destul de tarziu in viata, ca a sta uneori doar cu tine este un bine pe care ti-l faci, punctual si pe termen lung. Mai ales cand am ceva apasator dupa mine, ca acum… Consider ca numai eu pot lua hotararea cea buna, care sa ma fereasca mai apoi. Ii deplang pe cei fortati sa-si imparta zilnic traiul, de ani si ani, cu cineva, clipa de clipa. Ii banuiesc ca nu s-au descoperit pe ei insisi, ca nu au mai avut timp sa se intrebe ce mai fac, nu s-au certat pentru greseli, nu s-au felicitat pentru victorii, nu s-au strans in brate cand, uneori, poate le-a fost rece langa partener.
Singuratatea e OK. Dar batranetea…
Vine cu boli. Vine cu amorteli. Vine cu amintiri partiale, chinuitoare si jenante. Nu mai exista dans. Nu mai exista plimbari. Degetele intepenesc. Ochii isi uita rostul. Prietenii dispar. Corpul ti se schimba in feluri care te fac sa plangi.
Eu aproape ca am uitat ce faceam acum 3 ani. Am imbatranit prematur. Batranetea este ireversibila.
Radeam de oamenii care nu se impaca deloc cu varsta lor si vor sa para mai tineri. Acum nu mai rad. As face orice sa fiu tanara la infinit. Si nu se poate. Nu tine doar de silicoane, de botoxuri si de alte bisturiuri. E ceva pe dinauntru care moare cand incepi sa imbatranesti. Un raset violent sau o fusta mini nu mai pot aduce nimic inapoi.
Mereu m-am gandit ca as prefera sa nu mor batrana. Nu are nicio importanta cat o duci, daca nu mai esti la pace cu felul in care ai ajuns. Inca mai cred asa.
Incep sa ma termin….